Arthur Miller. Amintiri dintr-o copilărie în timpul Marii Crize
https://www.ziarulmetropolis.ro/arthur-miller-amintiri-dintr-o-copilarie-in-timpul-marii-crize/

S-au împlinit în acest an 15 ani de la dispariţia genialului dramaturg Arthur Miller. O viaţă ca un roman, o existenţă trăită adesea pe muchie de cuţit.

Un articol de Monica Andronescu|16 decembrie 2020

La 15 ani de la dispariția lui Arthur Miller, pentru prima dată în România, la Editura Centrului Cultural LUMINA au apărut Memoriile lui Arthur Miller. „Întoarceri în timp”. O poveste de viață extraordinară, cu suișuri și coborâșuri, o copilărie complicată, un destin complicat, căsătoria cu Marilyn Monroe, vânătoarea de vrăjitoare din complicatul secol 20… despre toate veți citi într-un volum fascinant, în care unul dintre cei mai mari dramaturgi ai secolului trecut își istorisește existența. Cinci gânduri, cinci momente, cinci amintiri din viața lui…

1.

O perspectivă și mai târzie: în casa mică din Brooklyn, unde se învârte prin cameră târșâindu-și papucii, oftând, blestemând cu un rânjet pe buze, izbucnind brusc în plâns, pentru ca apoi să se controleze, iarna aruncând pe foc cu lopata cărbuni cât să nu se stingă focul, câștigând bani de mâncare la partide de bridge cu miză mare pe unde putea prin Midwood sau Flatbush, zone în care polițiștii făceau uneori razii, iar ea reușea să îi convingă să o lase să se ducă acasă, ca să pregătească cina. Era în perioada cea mai neagră a Marii Crize Economice, când, dacă erai arestat încercând să câștigi un sfanț, nu mai riscai să-ți pierzi complet onorabilitatea așa cum se întâmpla până nu demult. Mama era în pas cu vremurile.”

2.

Mult mai târziu aveam să înțeleg că valul care ne purta, inconștienți, în anii aceia de încredere sublimă, avea o anumită direcție. Tata, adâncit în somnul său de duminică după-amiază, pe canapea, spre a cărui față blândă îmi ridicam privirea de pe podea, văzându-l ca pe un bizon albinos ce clipea ușor la cele mai puternice din țipetele mele și se mișca ritmic, regulat, în vreme ce toți ceilalți se îngrămădeau isterici în jurul meu, ajunsese la New York singur, venind din Polonia, înainte să împlinească șapte ani. Acum avea un automobil National și șofer care îl așteptau la trotuar în fiecare dimineață ca să îl ducă în centru, în cartierul industriei de îmbrăcăminte de pe Seventh Avenue. O asemenea transformare nu avea nimic straniu, nici măcar ceva demn de luat în seamă pe vremea aceea și nici în mulți dintre anii ce vor urma, viața era percepută drept ceva ce se desfășoară neîntrerupt, un fel de rulou al cărui mesaj reprezintă o surpriză și care e, în esență, constituit din vești bune.

3.

De fapt, tocmai acest sentiment al absenței părinților pare să fi fost motivul pentru care a doua mea soție, Marilyn Monroe, a simțit întotdeauna o afecțiune specială pentru el; dacă intra într-o încăpere plină de lume, era capabilă să identifice pe oricine aflat acolo care își pierduse părinții de când era copil sau trăise prin orfelinate și am deprins și eu cu vremea această capacitate, dar nu am avut niciodată acuratețea ei. În ochii unui orfan se poate citi întrebarea „Mă placi?”, un apel sfâșietor venit dintr-o singurătate fără margini pe care doar cine nu a avut părinți o poate cunoaște cu adevărat.

4.

Peste vreo patruzeci și cinci de ani exact acea masă din sufragerie avea să apară pe scenă pentru prima producție pe Broadway a piesei mele Prețul. În 1968, nici nu-mi trecea prin cap că vechea noastră masă din sufragerie mai exista și de-abia dacă îmi aminteam cum arăta. Dar scenografului, vechiul meu prieten Boris Aronson, îi plăcea să se inspire din realitate și tot insista să îi descriu fiecare obiect de mobilier ce avea să fie îngrămădit acolo, unul peste celălalt, în camera tatălui decedat, când cei doi fii se întorc să împartă averea familiei, după ce nu se mai văzuseră de ani buni. Personajele nu sunt inspirate din mine și Kermit, suntem foarte diferiți de cei din piesă, dar magnetismul situației de bază era adânc întipărit în mine. Sora mea, Joan – care încă nu s-a născut în povestea asta – a fost cea care, auzind că era nevoie de mobilă din anii douăzeci pentru decoruri, mi-a amintit că vechea masă din sufragerie îi fusese dată surorii mai mici a tatălui meu, Blanche, atunci în vârstă de vreo șaptezeci de ani; mama nu mai avea loc pentru masă în micul apartament pe care îl ocupa împreună cu tata în ultimii ani ai vieții lor. Am dat fuga în Brooklyn, în apartamentul mătușii Blanche. Cea mai mică din familia tatei, Blanche era drăguță și dulce și blândă, și chiar acum la bătrânețe era totdeauna gata să râdă din tot sufletul. După cum aveam să aflu, vorbise de curând cu niște comercianți second hand să le vândă masa și opt scaune, fiindcă ea și soțul ei Sam, partenerul tatei din anii Marii Crize într-una din încercările lui eșuate de a pune pe picioare o nouă afacere în domeniul confecțiilor, urmau să se mute și ei într-un apartament mai mic. M-am uitat la masă, care era încă solidă și în stare bună și oarecum amuzantă cu picioarele ei masive, cioplite, unite la capete într-un suport în formă de harpă, și cu marginea ei sculptată cu ornamente rotunjite de jur împrejur. Mama se urcase și dansase pe ea de mai multe ori de Revelion (care era și aniversarea nunții ei), deși mie nu mi se permisese să fiu de față la aceste manifestări zgomotoase. Care aveau loc numai la ore mici, malefice, mult după ora mea de culcare. Nu eram însă convins că stilul ei se va potrivi cu scenografia lui Boris, așa că l-am sunat imediat și i-am descris-o.

5.

Dorind să îi fie loială tatei și vorbind despre el aproape numai în cuvinte de laudă și pline de respect – cu excepția momentelor când răbufnea disperată la vreo stângăcie de-ale lui – mama, nu aveam cum să nu îmi dau seama, îl și submina. Era o femeie bântuită de o lume la care nu avea acces, de cărți pe care nu avea să le citească, de concerte la care nu avea să ajungă și, mai presus de toate, de oameni pe care nu va avea șansa să îi întâlnească. Fusese într-adevăr tranzacționată, în cadrul unei căsătorii aranjate, la câteva luni după ce absolvise, cum laude, liceul. Dar până și un astfel de troc uman avea șarmul lui: râdea din tot sufletul povestind cum „Bunicul și Bunicul Miller s-au dus în living și și-au comparat registrele contabile. Au stat acolo ore în șir și într-un sfârșit au ieșit și” – cum mai râdea sărmana! – „mi-au zis că aveam să mă mărit.” Cei doi fabricanți de haine voiau să se asigure că aveau bunuri comparabile, exact cum ar fi făcut-o, cu secole în urmă, doi baroni latifundiari. Apoi, brusc, privirea i se întuneca și strângea din dinți cu furie. „Ca pe o vacă!”, murmura, iar tata stătea adesea și el cu mine și frate-meu să asculte și chiar dădea din cap încuviințând povestea, atât de tare era de acord cu această tradiție imuabilă. Și totuși, îl compătimeam pentru umilința îndurată, chiar dacă părea să o suporte imperturbabil; într-un fel devenise rolul meu să le abat atenția de la conflictul lor, ceea ce reprezenta deja un soi de actorie iscusită.

29
/09
/20

Acum când, în alte vremuri, am fi fost în plină redeschidere de stagiuni teatrale, vă propunem câteva gânduri despre bucuriile teatrului și de teatrul vieții prin vorbele lăsate de unii dintre oamenii cei mai minunați ai teatrului românesc, plecați din păcate dintre noi: Ștefan Bănică, Radu Beligan, Cătălina Buzoianu, Ștefan Iordache, Marin Moraru și Olga Tudorache.

10
/09
/20

OAMENII MUZICII Compozitorul avangardist și teoreticianul american John Cage (1912-1992) a fost unul dintre marii inovatori și experimentatori ai secolului XX. Un pionier al folosirii neconvenționale a instrumentelor muzicale precum și al muzicii electroacustice, Cage este și astăzi o piatră de poticnire ce ridică sprâncenele melomanilor, dar rămâne indiscutabil și un deschizător de orizonturi în muzica, dansul și arta secolului XX.

23
/08
/20

24 august 1899 nu este o zi ca oricare alta. Atunci, într-o zi din ultimele veri ale secolului al XIX-lea, s-a născut la Buenos Aires unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului care urma.

21
/08
/20

E dimineața zilei de 23 august 1926. O zi de luni. Rudolph Valentino, primul sex-simbol de la Hollywood, se trezește pe patul său de la New York Polyclinic Hospital. Nu știe că e ultima dimineață din viața lui… Are 31 de ani.

20
/08
/20

OAMENII MUZICII Recitalurile de pian ale unor VIP-uri precum Elton John, Tori Amos, Keith Jarrett și alții, ce fac publicul să vibreze în extaz? Se datorează în bună parte pianistului și compozitorului de geniu Franz Liszt. A fost o personalitate cosmopolită, scriitor, profesor de pian și dirijor, dar mai ales „creatorul” pianistul-vedetă și al recitalurilor pianistice de tip show.

14
/08
/20

Celebrul artist plastic belgian René Magritte s-a stins din viață într-o zi de vară, pe 15 august 1967, la 68 de ani. A fost înmormântat la cimitirul Schaerbeek din Bruxelles. Mai jos îl vedeți fotografiat, lângă tabloul său, „Pelerinul”, de Lothar Wolleh, chiar în anul în care a murit...

12
/08
/20

15 fragmente din remarcabila biografie a filosofului german, semnată de scriitoarea anglo-norvegiană Sue Prideaux și apărută recent și în limba română, la Editura Polirom, în colecția Plural M: „SUNT DINAMITĂ! Viața lui Nietzsche” (traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu).

31
/07
/20

În seara de 4 august 1984, Richard Burton s-a dus la culcare pentru ultima dată. Nu s-a mai trezit niciodată. Cauza morții: hemoragie cerebrală. Peste câteva zile a fost înmormântat în cimitirul din Celigny (Geneva), îmbrăcat în costum roșu galez și împreună cu un volum de poezie de Dylan Thomas.

19
/07
/20

OAMENII MUZICII Pe 11 iulie 1937, la doar 38 de ani, murea la Hollywood cel care a marcat fundamental muzica clasică și cea de jazz din secolul XX, George Gershwin. Muzica lui este și astăzi la fel de proaspătă și incitantă ca acum un secol, iar opera „Porgy and Bess” dar și multe cântece ale sale sunt nelipsite din repertoriul actual.

10
/07
/20

A fost odată o artistă care avea să danseze încă din copilăria petrecută la San Francisco. Peste ani, avea să fie considerată creatoarea care a inventat dansul modern. Isadora Duncan, dansatoare și coregrafă, spirit curios și neconvențional, a căutat întotdeauna un adevăr personal prin arta ei, un adevăr mai presus de corp.