CRONICĂ DE FILM Cum poate un film ca „Athena” (de Romain Gavras), îndoielnic atât din punct de vedere etic, cât şi estetic, să fie inclus în competiţia unui festival precum cel de la Veneţia?
Un articol de Ionuţ Mareş|10 octombrie 2022
O explicaţie la mirarea mea ar putea fi că această producţie franceză poartă pe ea brandul Netflix, distribuitorul său internaţional şi una din marile platforme care au uşa larg deschisă la Veneţia.
Un alt motiv ar fi pur şi simplu înclinaţia lui Alberto Barbera, directorul artistic al celui mai vechi festival de film din lume, spre un cinema senzaţionalist şi bombastic, trăsături uşor de găsit la multe dintre titlurile din line-up-ul fiecărei ediţii.
Însă astea sunt doar speculaţii extra-filmice.
Altfel, e cert că filmul lui Romain Gavras (fiul celebrului cineast Costa-Gavras) nu este decât o exploatare facilă a unei teme la modă în Franţa de mulţi ani: revolta periferiei marginalizate împotriva pretinsei brutalităţi a forţelor de ordine văzute ca braţul încordat al statului.
„Athena” se vrea o distopie în care Franţa ajunge să cadă victima unui război civil.
Totul ar porni de la moartea unui adolescent dintr-o familie cu origini arabe şi islamică – deşi poliţia se apără spunând că decesul ar fi fost cauzat de extremişti de dreapta care s-au dat drept oameni ai legii, unul dintre fraţii mai mari ai băiatului e convins că forţele de securitate l-au ucis în timpul unei demonstraţii, aşa că, în fruntea tinerilor dintr-un complex de locuinţe numit Athena, porneşte o revoltă.
De altfel, filmul nu e decât o înşiruire de secvenţe de luptă de gherilă urbană, în care aparatul de filmat se mută dintr-o tabără în alta, în funcţie de cele patru personaje care ajung alternativ în centrul atenţiei: când fratele însetat de răzbunare sau un alt frate, care a luptat în armata franceză şi e mai conciliant şi schimbător, când un al treilea frate, traficant de droguri şi dornic doar să-şi apere marfa, sau un tânăr poliţist luat ostatic de protestatari.
O tehnică scenaristică simplistă, bazată pe convingerea că o astfel de diversificare a perspectivei ar face ca povestea să fie mai complexă.
O iluzie. Şi asta pentru că Gavras nu e interesat de vreo idee documentaristă sau sociologică şi nici măcar de vreo privire care să fie atentă la mecanismele şi nuanţele unui astfel de caz şi care să permită dezvoltarea unei conştiinţe politice.
Dimpotrivă, regizorul transformă totul într-un spectacol vulgar al violenţei, în care spaţiul şi oamenii devin o masă indistinctă, oarecare, simplu instrument şi fundal pentru ca Gavras să îşi etaleze presupusa măiestrie în a lucra cu lungi planuri-secvenţă care presupun coregrafii de personaje şi mişcări de cameră elaborate.
Însă tot acest dispozitiv este într-atât de artificial (acţiunea din fiecare scenă pare a avea importanţă doar când trece prin cadru unul dintre personajele centrale), încât reprezentarea violenţei nu doar că nu produce nicio reflecţie sau măcar emoţie, dar devine chiar o glorificare a ei şi o demonstraţie deplorabilă a unei viziuni regizorale lipsită de idei, dar convinsă că are ceva măreţ de spus.
