(Corespondenţă) Veneția 2019: Controverse, Netflix şi filme valoroase
https://www.ziarulmetropolis.ro/corespondenta-venetia-2019-controverse-netflix-si-filme-valoroase/

Colaborator al Ziarului Metropolis, Mihai Cristea a fost din nou la Festivalul de la Veneţia, de unde a scris despre câteva titluri: de la filme americane dezamăgitoare ca ”Ad Astra”, de James Gray, sau ”The Laundromat”, de Steven Sorderbergh, şi până la filme ambiţioase ca „Ema”, de Pablo Larrain, şi „Martin Eden”, de Pietro Marcello.

Un articol de Mihai Cristea|5 Septembrie 2019

În avionul de întoarcere de la Veneția răsfoiesc o carte cumpărată de la fața locului, scoasă anul trecut, când cel mai bătrân festival de film din lume a împlinit 75 de ani. Este o istorie pe scurt a festivalului, uneori cu momente controversate, de la începuturile sub patronajul regimului fascist până la criticile aduse azi selecției destul de sărăcăcioase de femei regizor în competiția principală.

Și pentru mine e o cifră festivă: e a 5-a oară când ajung la Veneția pentru a lua parte ca spectator la festivalul de film. Simt și eu schimbări față de edițiile anterioare. Apreciam primele dăți aerul de vacanță pe care festivalul îl avea, acum parcă totul a devenit mult mai aglomerat, mai sufocant, cu cozi mai mari la intrare la filme, cu bilete mai greu de procurat la proiecțiile cu ștaif, altfel spus – un eveniment tot mai mult orientat către industrie și tot mai puțin către spectatorul plătitor, adică fix acolo unde mă plasez eu în ecuație.

În cinci ani am căpătat destul de multă experiență despre festival și oraș, știu harta Veneției la nivel mediu (nu glumesc!), știu orarul transportului public pe apă la nivel de detaliu (glumesc!), am dezvoltat tabieturi (de unde să cumpăr cel mai bun Aperol, cum să îmi fac puțin timp să cobor pe plajă între două proiecții), am depistat pattern-uri (toate premierele venite pe filiera Netflix și toate Oscar bait-urile sunt programate în primul weekend, cinemaul european e împins în a doua săptămână de festival, știu să mă feresc de sloturile italiene din competiție etc.)

Două direcții au sărit în ochi comentatorilor de film: îmbrățișarea producțiilor Netflix în cadrul festivalului (producții pe care Cannes-ul le-a refuzat anul acesta cu titlul de regulă) și îndârjirea de a avea prea puține femei-regizor în selecție în fiecare an din era #MeToo. De exemplu, numărul de regizoare din competiție de anul acesta este egal cu numărul de regizori invitați în festival cu probleme de abuzuri sexuale în trecut (Roman Polanski și Nate Parker).

Totuși, președinta juriului e, la această ediţie, o femeie respectată în lumea filmului (Lucrecia Martel), iar de pelicule cu femei puternice nu am dus lipsă, după cum voi povesti mai jos. Filmul lui Polanski nu l-am văzut pentru că am ales un program de scurtmetraje în schimb. Biletul la Joker l-am donat din cauza orei târzii de proiectare, cu amendamentul că îl voi recupera la București în octombrie. Veneția pe timp de zi e o hăituială perpetuă, proiecțiile pentru public se întind până târziu în noapte, naveta până la hotel e anevoiasă, iar eu nu am deadline-uri publicistice stricte de respectat. Atât s-a putut.

Așa că o să scriu despre filmele pe care le-am văzut. Oarecum ironic, în prima zi am zburat cu avionul, am folosit autobuz și vaporetto pentru transfer, am cumpărat un bilet la cinema din timp, m-am așezat în sală ca să văd un double bill compus din premiera Netflix din lunile următoare – Marriage Story și the blockbuster coming soon to a multiplex near you, Ad Astra.

Marriage Story e cea mai recentă creație a lui Noah Baumbach, un regizor format în rândul cinemaului independent de tip Sundance și care își găsește împlinirea artistică sub umbrela Netflix. Din filmografia lui, chiar aceste ultime două titluri Netflix – The Meyerowitz Stories și Marriage Story – le găsesc cele mai reușite.

Marriage Story este filmul lui cel mai ambițios de până acum, un rollercoaster scenaristic logoreic, construit în jurul unui divorț plimbat prin două orașe: New York și Los Angeles. Începutul ține mai degrabă de literatură prin inserarea monologului interior. Două scrisori recitate de cei doi partneri, egale cu trailerul dublu al filmului, sunt înșelătoare prin optimismul conținut, pentru că sunt de fapt un exercițiu de terapie de cuplu în cabinet înaintea declanșării sfârșitului.

Relația lor se desfășoară în lumea teatrului din New York (el e regizor tânăr de mare perspectivă, ea e figură centrală în aceeași trupă de teatru independent). Împart căsnicia și viața profesională. Ruptura relației o transferă pe ea în L.A. cu un job într-un serial TV de mâna a doua, deci ceva asemănător personajului din Once Upon a Time in Hollywood.

Folosirea unui cuplu de actor şi regizor ca personaje e doar un nivel meta al discursului filmului. Ei devin la rândul lor instrumente secundare în jocul unui sistem judiciar în care avocații regizează nemilos etapele divorțului manipulând trăirile clientului. Explorarea și interogarea relației, cât și etapele prăbușirii ei sunt foarte ofertante actoriceşte prin monolog sau dialog jucat uneori la limita overacting-ului, trecând cu viteză prin râsu`-plânsu`, așa că mă aștept ca acest film să propulseze pe Adam Driver/Scarlett Johansson/Laura Dern/Ray Liotta la nominalizări la Oscar.

Actorii au șansa să facă aproape tot în filmul ăsta, inclusiv musical și bonkez comedy, într-un scenariu foarte bine închegat. Avem și mici jocuri cu cinefilia propuse de regizor – o poză de familie se cheamă Scenes from a Marriage, Wallace Shawn din My Dinner with Andre e urcat pe masă să țină un speech despre viața în teatru – dar ele sunt mai degrabă ornamente ludice. Ca fapt divers: filmul se pare că are drept sursă autobiografică divorțul regizorului de actrița Jennifer Jason Leigh, iar Scarlett Johansson la rândul ei a trecut printr-un divorț în timpul turnării filmului. Drumul către Oscar e pavat cu două divorțuri.

Despre Ad Astra nu am foarte multe lucruri de zis – m-a lăsat rece. Regizorul James Gray a fugit de la proiecția de gală ca să salute publicul din sala unde eram și eu, ocazie cu care am aflat amănuntul că Gillo Pontecorvo a fost directorul festivalului de la Veneția timp de cinci ani și cel care l-a invitat pe Gray prima dată aici. Și în Ad Astra e folosit monologul interior, dar în cazul de față într-un mod destul de grosolan. E un film cu o narațiune săracă, puțin credibilă chiar și în parametrii liberi ai SF-ului, dar care reușește să puncteze decent la componenta vizuală. Mi se pare însă că genul ăsta (space blockbuster) devine redundant și inutil, de parcă ambiția nedeclarată a Hollywood-ului e să ia toți bărbații arătoși din seria Ocean’s 11/12/13 și să îi îmbrace în costum de cosmonaut în filme diferite, cu o frecvență de câte unul pe an. Anul ăsta a fost cu Brad Pitt.

Următoarea vizionare a fost The Perfect Candidate, un film din competiție din Arabia Saudită regizat de o femeie – Haifaa Al-Mansour. Regizoarea a debutat in 2013 cu filmul Wadjda (selectat și în competiția TIFF-ului clujean, dacă își mai aduce cineva aminte). În 2013, în Arabia Saudită femeile nu aveau dreptul să conducă maşina, cinematografele erau interzise, iar tot aproximativ atunci eu eram în capitala țării, Riad, cu un job de IT-ist. Ca fapt divers, în şapte luni de zile eu nu am purtat niciun schimb de cuvinte cu o femeie de acolo, adică nici măcar la nivel de hello.

Într-un astfel de context apare acest OZN cinematografic, primul film de ficțiune din Arabia Saudită, realizat pe străzile din Riad de către o regizoare localnică. Fast forward: șase ani mai târziu femeile capătă dreptul de a conduce mașini, în regat se deschid cinematografe în mall-uri unde se proiectează atent blockbustere, femeile candidează în premieră la consiliile municipale, iar Haifaa Al-Mansour pornește de la acest fapt divers cu un film în care ridică ștacheta calitativă față de debut.

Prima secvență arată personajul principal, o femeie, conducând mașina pe drumul către spital unde lucrează ca medic. Din punctul meu de vedere, asta este una dintre cele mai importante secvențe de cinema politic din 2019. Povestea (încercarea acestei femei de a candida la o funcție de consiliu municipal din frustrarea de a rezolva o problemă punctuală – reparația unui drum către spital) e de fapt un pretext pentru o frescă socială saudită de la nivelul solului, al omului de rând.

Aici am rămas dezamăgit de reacțiile critice pe care am apucat să le citesc, de respingere a filmului pe criterii de dramaturgie naivă. Mi se pare că o astfel de critică dezabuzată are nevoie de un reality check pentru că realitatea în zona respectivă aia e –  cu femei de curând la volan, cu parade de abaya în spatele ușilor închise, cu segregare sexuală la toate evenimentele sociale, inclusiv la nunți, cu ipoteza interzicerii muzicii de orice fel din motive religioase, cu birocrație specială la plecarea unei femei din țară.

Iar regizoarea dovedește destulă abilitate să puncteze toate  lucrurile astea, infuzând în film o doză de feminism în convenția oferită de cinemaul social. Iar de feminism e nevoie (și are cel mai mult sens) fix într-un loc ca Arabia Saudită.

O femeie este în centrul poveștii și în filmul Ema regizat de Pablo Larrain, reprezentantul cinemaului tripant-psihotronic din festival. Ema is this year’s mother (!), un film-șoc cu o structură foarte liberă, ce mizează mai mult pe energia degajată și mai puțin pe o narațiune atent structurată. Din prima treime foarte fragmentată e dificil să dibui firul poveștii, tăietura de montaj fiind anti-intuitivă.

Ema (Mariana Di Girolamo) și partenerul de viață mult mai în vârstă (Gael Garcia Bernal) sunt un cuplu de artiști aflați într-un moment de criză la fel ca în Marriage Story (deși filmele sunt foarte diferite înte ele), de data asta el e coregraf, iar ea e dansatoare în trupă. Aflăm că el e steril și că în trecut au adoptat un copil pe care l-au returnat sistemului de protecție socială în urma unui incident provocat de minor. Drama lor personală este eșecul unei educații, și Ema încearcă repararea situației.

Nimic didactic despre un asemenea subiect, pentru că drumul spre răscumpărarea greșelilor trecutului e pentru protagonistă o adevărată coborâre în bolgiile infernului, o călătorie care trece prin piromanie și erotomanie, în ritm de reggaeton, măturând totul în cale. Preluând o formulare a lui Andrei Gorzo, avem de-a face cu un cinema cinetic, fluid, pulsatil, în care începuturile sunt inutil de explicat și sfârșiturile greu de prezis. Pentru cei care ascultă muzică în căști cu Pitchfork în față, menționez amănuntul că, pe lângă reggaeton, tripul sonor e proiectat de Nicolas Jaar.

Într-o altă seară au fost cuplate spre vizionare două filme din competiție cu subiect politic. Primul, The Laundromat, în regia lui Steven Soderbergh, va putea fi văzut în curând pe Netflix. Se aseamănă destul de mult prin tematică și abordare cu un alt film de acum câțiva ani, The Big Short (r. Adam McKay), care vorbea despre escrocherii financiare cu efect planetar. The Laundromat is The Big Short with Panama Papers.

Abordând satira ca gen și structurat sub formă de viniete legate prin intervențiile a doi naratori care sparg al patrulea zid pentru a explica direct spectatorului derivative financiare și mecanismul de spălare a banilor prin offshore-uri, e un gen de film demonstrativ care mie mi-a displăcut total. O prezentare în PowerPoint sau un filmuleț informativ urcat pe YouTube ar fi fost la fel de eficient, dar m-ar fi scutit de 90 de minute de cinema submediocru.

Meryl Streep salvează finalul cu o glumiță prin care se sugerează cum a perfect candidate (ha!) care să planeze deasupra sistemului ar fi fost Hillary Clinton, dar e prea puțin într-un film. Și să nu uit glumița lansată de Jonathan Romney: dacă e un film cu Panama Papers, cam care ar fi șansele ca Antonio Banderas să îl joace de două ori în același an pe Pedro Almodovar?

Al doilea film al serii a fost Wasp Network, o incursiune în istoria Cubei efectuată de Olivier Assayas. Surprinzător, nu e un film în care focusul să fie direct pe Fidel Castro sau pe Che Guevara, ci pe o rețea de spionaj infiltrată de regimul castrist în interiorul Americii. Montajul filmului e alert, hollywoodian, cu salturi cronologice a la Tarantino, iar poziționarea regizorală este ambivalentă. Spionii cubanezi au același tipar cu spionul american din filmele de gen, americanii sunt de data asta cei duși de nas, iar scopul spionajul e apărarea Cubei de terorismul care e planificat în America. Singura secvență istorică reală e inserarea în film a unei bucăți de interviu în care Castro răspunde întrebării despre motivațiile rețelei. Filmul a fost foarte prost primit de critică, dar mie mi-a plăcut mai mult decât The Laundromat.

Ultimul film văzut la Veneția a fost Martin Eden în regia lui Pietro Marcello. De regulă mă feresc de filmele italiene propuse în competiție, dar de data aceasta văzusem înainte două filme mai vechi ale regizorului pentru că rulaseră vara asta pe platforma Mubi. Așa că m-am dus în cunoștință de cauză.

Pietro Marcello e adeptul unui cinema social, aș îndrăzni să spun de stânga, care oferă o voce reprezentanților de la marginea societății, creionați sub forma documentarului observațional (Il passaggio della linea e despre navetiștii săraci de pe trenurile Italiei) sau documentarului portret (La bocca del lupo e despre un mafiot dur și decăzut, cu ani grei de temniță, aflat într-o relație de iubire de lungă durată  cu un alt pușcăriaș, transsexual).

Martin Eden, primul lui film de ficțiune, e de fapt o altă fațetă a acestor preocupări, pentru că în viziunea regizorului avem de-a face cu un mare roman politic camuflat într-un buildungsroman. Ecranizarea plasează acțiunea în secolul nostru în Napoli, dar păstrează o senzație de atemporalitate prin scenografie, prin imagine granulată obținută prin filmare integrală în 16 mm și prin mici secvențe ce imită filmul mut.

Altfel, pelicula rămâne destul de fidelă cărții, cu mici schimbări tactice inspirate. Un episod de muncă asiduă într-o călcătorie din carte e pus în film într-o fabrică. Un dialog între Martin Eden și iubită la finalul unei seri de operă, o discuție despre artă frumoasă şi burgheză versus artă adevărată și brutală se mută în film într-o sală de cinema. Filmul reușește să fie astfel un melanj seducător și improbabil între romantism desuet și dezbatere politică, face apel în doze bine strunite atât la corporalitatea actorului, cât și la ideea abstractă (insuficența doctrinară a liberalismului sau socialismului în fața complexității realității și afimarea individului contra regulilor impuse artificial de societate).

Se poate face o comparație între filmul lui Marcello și Inimi cicatrizate al lui Radu Jude: ambele sunt interogări ale istoriei, construcții politice pornite de la opere literare clasice. Martin Eden a fost filmul meu preferat dintre toate pe care le-am văzut anul ăsta la Veneția.

 

06
/09
/19

Invitată a celei de-a şaptea ediţii a Alba Iulia Music & Film Festival (30 august - 1 septembrie), eveniment organizat de TIFF, Maia Morgenstern a vorbit, la o întâlnire cu publicul, despre cinema, despre cum a ajuns actriţă, despre „Balanţa” şi Lucian Pintilie, despre generaţii şi despre seriale.

05
/09
/19

Colaborator al Ziarului Metropolis, Mihai Cristea a fost din nou la Festivalul de la Veneţia, de unde a scris despre câteva titluri: de la filme americane dezamăgitoare ca ”Ad Astra”, de James Gray, sau ”The Laundromat”, de Steven Sorderbergh, şi până la filme ambiţioase ca „Ema”, de Pablo Larrain, şi „Martin Eden”, de Pietro Marcello.

03
/07
/19

INTERVIU „Învăț film pe măsură ce îmi fac filmele”, spune cunoscutul cineast filipinez Brillante Mendoza, într-un interviu exclusiv pentru Ziarul Metropolis. Regizorul vorbește despre importanța premiilor și își explică stilul special de lucru, dar și motivele pentru care este interesat de aspectele sociale din Filipine.

07
/05
/19

PREVIEW Cu „La Gomera”, Corneliu Porumboiu a ajuns în sfârșit acolo unde îi era locul: în Competiția de la Cannes, cel mai important festival de film. El concurează pentru Palme d`Or cu cineaști-cult ca Almodóvar, frații Dardenne, Jarmusch, Kechiche, Loach, Malick sau Tarantino. La ce să ne așteptăm?

06
/01
/19

PREVIEW Anul 2019 se anunță promițător pentru cinematografia română. Cele mai așteptate sunt noile filme realizate de Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, cu o potențială premieră la Cannes. Tot în acest an va ieși în săli și „Nu mă atinge-mă”, controversatul debut al Adinei Pintilie.

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.

21
/11
/18

OPINIE Cum se explică succesul lui „Moromeții 2”, care pare de neoprit în drumul de a deveni cel mai vizionat film românesc cel puțin de după 2000? Am încercat să ofer cinci motive ale acestei primiri neașteptate pe care publicul român i-o oferă noului film al veteranului regizor Stere Gulea.

30
/09
/18

Festivalul de film documentar fARAD propune la cea de-a 5-a ediție, care se desfășoară anul acesta în perioada 3-7 octombrie la Cinema Arta, o selecție de 12 filme inspirat selecționate, proiectate în prezența realizatorilor și conectate, mai mult decât oricând, la realitate. Tema acestei ediții este Trup/Suflet.

06
/08
/18

PREVIEW Am intrat în a doua jumătate a anului, iar cinematografia română se pregătește pentru filmele toamnei. Aproape 20 de titluri ar urma să ajungă pe marile ecrane, printre care unele semnate de Paul Negoescu, Radu Jude, Tudor Giurgiu, Radu Muntean sau Stere Gulea. „Touch Me Not” rămâne pentru 2019.

09
/05
/18

ANALIZĂ În afară de prezența în competiția de la Cannes în 2017, ce au în comun filme precum „The Square”, „Loveless”, „The Killing of a Sacred Deer”, „You Were Never Really Here” și „Happy End”? Reprezintă un cinema cinic, sentențios și intimidant cu spectatorul.

12
/04
/18

OPINIE Competiția ediției din 2018 a Festivalului de la Cannes combină câteva nume consacrate și obișnuiți mai noi sau mai vechi ai Croazetei cu cineaști care concurează pentru prima dată pentru Palme d'Or sau chiar aflați la debut. Niciun lungmetraj românesc în selecția din acest an.

02
/04
/18

ANCHETĂ Continuăm demersul de a vi-i prezenta pe unii dintre cei mai promiţători tineri regizori români de film ai momentului. Nu au debutat încă în lungmetraj, dar sunt şanse mari – scurtmetrajele lor stau deja mărturie – să tot auzim de următorii cinci cineaști în anii care vor veni: Radu Matei Bărbulescu, Cecilia Felméri, Cristina Haneș, Luiza Pârvu și Andrei Răuțu.

28
/03
/18

OPINIE Dominată de filmul „Un pas în urma serafimilor” și afectată în desfășurarea sa de rigorile transmisiei în direct la televiziune, cea de-a 12-a ediție a Galei Premiilor Gopo a reflectat ceva din situația de moment a cinematografiei române.

Page 1 of 41234