CRONICĂ DE FILM Câteva idei despre „The Lost Daughter” (2021), debutul în regie al actriţei Maggie Gyllenhaal, premiat pentru scenariu la Festivalul de la Veneţia şi disponibil pe Netflix.
Un articol de Ionuţ Mareş|6 ianuarie 2022
Ce loc mai potrivit decât plaja pe timp de vară ca să te răscolească demonii interiori? Un spaţiu în plin soare în care fericirea afişată de cei din jur, între o baie în mare şi o îngheţată mâncată pe şezlong, nu face decât să îţi accentueze tristeţea de persoană singură, bântuită de amintiri şi de o conştiinţă încărcată.
Păcat însă că mizanscena lui Maggie Gyllenhaal din filmul său de debut ca regizoare, „The Lost Daughter” (2021), după un roman de Elena Ferrante, e timidă şi nu fructifică pe cât ar fi meritat o astfel de idee generoasă.
Aşa se face că interesul protagonistei Leda (Olivia Colman) faţă de familia extinsă şi ciudată cu care e nevoită să împartă plaja e exploatat printr-o banală succesiune de plan-contraplan-uri în care o reacţie atrage neapărat o altă reacţie, într-o înlănţuire de cele mai multe ori previzibilă şi în care peisajul rămâne doar un decor.
Eventualul entuziasm de spectator care aşteaptă să fie surprins e distrus aproape complet încă de la început. Când personajul principal urmăreşte cu insistenţă o mamă tânără şi pe fetiţa ei, poţi paria, cu şanse mari de câştig, că în curând va apărea şi primul flashback cu protagonista în rol de mamă tânără, într-o secvenţă asemănătoare. E un truc atât de des întâlnit în cinema, încât a devenit un loc comun.
Şi intuieşti că nu e decât începutul unei incursiuni în mintea măcinată aparent de remuşcări a acestei profesoare de literatură comparată venită să îşi petreacă vacanţa la plajă în Grecia şi eventual să şi scrie ceva.
Acest mecanism regizoral tern prin greutatea sa psihologică şi prin repetitivitate (o scenă sau un obiect – o păpuşă! – declanşează noi şi noi amintiri, iar fiecare personaj secundar e acolo doar pentru că trebuie să joace un rol mai târziu în schema dramaturgică) ar fi putut deveni de-a dreptul exasperant dacă nu ar fi existat unele momente bune.
E mai întâi emoţia reţinută, dar gata oricând să explodeze, pe care Olivia Colman ştie să o redea atât de bine, completată de mici gesturi imprevizibile.
Apoi sunt câteva scene cu Leda tânără (excelenta Jessie Buckley) şi fetele sale – sunt surprinse inspirat atât tandreţea, cât şi senzaţia de sufocare şi nevoia de evadare.
Şi mai sunt acele priviri tulburătoare ale mamei jucate de Dakota Johnson, victimă a unui clan familial opresiv (al cărui conflict cu protagonista nu e îndeajuns de explicat şi justificat, din păcate), şi mai ales răbufnirea ei dinspre final (înainte de o secvenţă ratată cu despărţirea de Leda).
Nu cred că aceste scântei de vitalitate sunt suficiente pentru a scoate „The Lost Daughter” din rândul filmelor oarecare. Dar îi fac actriţei Maggie Gyllenhaal o intrare onorabilă în scenaristică şi regie.
