CĂRȚI DE NEOCOLIT Antichitatea greacă a dat omenirii scriitori memorabili. Dramaturgia în expresia ei tragică este reprezentată mai cu seamă de Eschil, Sofocle şi Euripide.
Un articol de Georgeta Filitti|24 iulie 2018
Independent, sensibil la onoruri, gata să ia hotărâri rapide, misogin, Euripide (484-406 în. Chr.) a rămas cu cele mai multe piese ajunse până la noi.
A concurat la mai multe festivaluri de artă dramatică din epocă și primul succes l-a obținut în anul 441. Dar nu pare mulțumit și părăsește Atena dând curs invitației regelui Macedoniei. În țara regelui avea să-și găsească sfârșitul. Informațiile despre viața lui pendulează între adevăr și fantezie. Se pare că a avut o soție imposibilă și trei fii. Unul din ei i-a pus în scenă Bacantele. Au rămas de la el 19 piese (pentru patru a fost premiat), din 92 câte i se pun în seamă.
Euripide se deosebește de ceilalți autori de tragedii prin subiectele abordate. A fost socotit iconoclast pentru că a refuzat să se inspire din legendele și miturile ce populaseră până la el dramaturgia greacă. Zeii invocați de Homer i-au părut banali și capricioși; când apar în piesele sale sunt folosiți doar ca un subterfugiu scenic: prin gura lor își poate informa spectatorii fără ca ei să se implice efectiv în acțiune.
Euripide creează personaje cu virtuți și defecte, cu pasiuni și slăbiciuni proprii omului obișnuit. De aici suferința, situațiile îngrozitoare generate de imoralitate ori pierderea rațiunii care de atâtea ori îi stăpânește pe oameni. Dragostea și nebunia sunt trăirile predilecte ilustrate în tragediile sale. Portretizarea feroce a unor femei i-a atras bănuiala că ar fi misogin. Aristofan, irezistibilul ironist, a contribuit și el, decisiv, bătându-și joc ori de câte ori a avut prilejul, de această aplecare a lui Euripide de a înfățișa femei monstru.
Piesele lui aduc câteva inovații în arta spectacolului: prologul explică subiectul piesei iar la final un zeu (deus ex machina) le vorbește spectatorilor despre soarta personajelor. Și într-un caz și într-altul, Euripide s-a apropiat ca nici un alt predecesor sau contemporan de publicul său. În același spirit el a redus semnificativ rolul corului în susținerea acțiunii.
Succesul pieselor sale se exprimă și prin realismul lor. Bacantele rămâne capodopera sa. A fost scrisă în anul 405 și intriga este următoarea: zeul Dionysos vine din Asia în Grecia pentru a-și impune cultul orgiastic. Se deghizează în tânăr chipeș și se înconjoară de un cor de preotese. La Teba este respins de locuitori care nu-i recunosc divinitatea. Mai mult, regele Penteu încearcă să-l aresteze. Ca să-și dovedească puterea, Dionysos tulbură mințile lui Penteu și îl duce în munți. Apoi o trimite pe Agave, mama regelui, după el. Însoțită de alte tebane, ea își ucide fiul și vine cu capul lui înapoi la Teba. Tatăl ei, Cadmus, văzând oroarea, încearcă s-o facă să-și vină în fire. Disperată, aceasta exclamă: ”Nemernica de mine, cum să strâng la piept sărmanu-i trup? Eu nu cutez să-l mai ating. În ce fel cântecul de jale să i-l cânt?” Și apoi: ”Sub vălu-acesta voi ascunde capul tău, Și mădularele-ți în sânge crud, pe care unghiile mele le-au brăzdat..” Dar remușcările sunt de prisos. O așteaptă exilul perpetuu. Iar Dionysos prorocește fără milă: ”Nu vreau s-ascund urgiile ce vor lovi acest popor… Nici unul, niciodată, nu va mai vedea pământul țării”.
Prin tragismul ei sfâșietor, piesa lui Euripide e un avertisment față de efectele catastrofale ale ritualurilor orgiastice , în speță ale oricărei forme de pierdere a limpezimii de gândire prin drogare cu cele mai felurite mijloace.
Din restul pieselor amintim: Medeea, Hyppolit, Electra, Troienele, Ion, Ifigenia în Taurida, Ifigenia în Aulida, Alcesta. Pe baza unora s-au scris librete de operă, cum a fost cazul pentru ultimele două, folosite de C. W. Gluck. Unele s-au jucat pe scenele teatrelor noastre.
