„Birds of Passage”. Un film impunător ★★★★
https://www.ziarulmetropolis.ro/birds-of-passage-un-film-impunator/

CRONICĂ DE FILM Prezentat recent în cadrul Festivalului Internaţional de Film Bucureşti, după premiera de la Cannes, „Birds of Passage” (2018), al cuplului columbian Ciro Guerra şi Cristina Gallego, s-ar putea să rămână drept unul din cele mai ambiţioase filme ale acestui an.

Un articol de Ionuţ Mareş|20 iunie 2018

Cu primele trei filme, „Wandering Shadows” (2004), „The Wind Journeys” (2009) și „Embrace of the Serpent” (2015, nominalizat inclusiv la un Oscar), Ciro Guerra a devenit cel mai influent și cel mai cunoscut reprezentant al unui nou cinema columbian.

Cel de-al patrulea lungmetraj, „Birds of Passage”, care îi consolidează statutul de mare autor al momentului, este realizat împreună cu soția sa, Cristina Gallego, producătoare de cursă lungă a filmelor sale, și a avut premiera mondială în acest an în cadrul curajoasei secțiuni Quinzaine des réalisateurs a Festivalului de la Cannes.

Ciro Guerra își continuă demersul cu ambiții antropologice de a investiga, prin ficțiune, viața, istoria și legendele diferitelor triburi de indigeni din țara sa, manifestat în special în „Embrace of the Serpent”, care trata relația dintre un șaman amazonian și doi oameni de știință într-o căutare îndelungată a unei plante sacre cu proprietăți vindecătoare.

Cei doi regizori renunță la alb-negrul elegant și impozant din precedentul film și folosesc de această dată o cromatică puternică pentru a reda cât mai seducător felul de a se îmbrăca al etnicilor nativi wayuu din rândul cărora fac parte protagonistul și familia sa, cât și moda anilor `60-`80, perioada în care este plasată povestea.

Bazat pe un scenariu de Maria Camila Arias și Jacques Toulemonde Vidal, a cărui acțiune se desfășoară aproape exclusiv într-o zonă deșertică, departe de orașe, filmul urmărește ascensiunea și decăderea unui bărbat care, dintr-un simplu țăran și muncitor, devine un adevărat lord al drogurilor, pe fondul exploziei vânzărilor de marijuana spre cumpărători din SUA. Prima parte, cu ritualul întâlnirii protagonistului cu viitoarea sa soție, amintește chiar de „Tabu”, capodopera din 1931 la care și-au adus contribuția F.W. Murnau. și Robert J. Flaherty.

Deși scheletul narativ ar putea trimite spre un film cu gangsteri, confruntările, unele sângeroase, sunt tratate cât mai antispectacular și dedramatizat posibil: planurile medii, prim-planurile și cadrele fixe pe care se susține filmul nu îndeamnă deloc la glorificarea faptelor violente (rămase de multe ori în afara cadrului sau tăiate prin elipse), văzute mai mult ca semnele unui cotidian banal și ale unui destin care își urmează implacabil cursul, și nici la efuziuni sentimentale.

Abordarea celor doi regizori este una rece, detașată, care simulează o tratare observațională, non-senzaționalistă: în cadre picturale atent compuse, camera întârzie pe chipurile personajelor, de la cele centrale la cele secundare, multe fiind jucate chiar de băștinași care vorbesc limba wayuu (de aici și latura antropologică).

Însă cea mai importantă miză a filmului pare să fie redarea ciocnirii colosale dintre o tradiție ancestrală, în care cererea în căsătorie se face după un ritual strict, iar zestrea constă în zeci de capre și vaci, și o modernitate care aici înseamnă acces la arme, mașini, case luxoase, toate obținute din banii pe vânzarea de droguri.

Prin această confruntare (a cărei tratare nu are însă nimic patetic – băștinașii nu doar că îmbrățișează fără regrete traficul de droguri, dar fac din asta sursa lor de trai), Guerra și Gallego reflectă de fapt transformările mai mari nu doar din societatea columbiană, dar din întreaga Americă Latină în relația cu SUA în a doua jumătate a secolului trecut. Tragedia unui continent: trafic de droguri, războaie mortale între grupări. Filmul sugerează inclusiv avântul culturii hippie: primii cumpărători de droguri sunt tineri americani veniți în Columbia să promoveze cauza anti-comunistă, timp în care petrec goi pe plajă, fumând iarbă.

Guerra și Gallego folosesc din abundență elipsele, iar filmul acoperă o perioadă de circa două decenii. Scurgerea timpului se vede cel mai bine în felul în care se schimbă moda (deopotrivă vestimentară și auto) și stilul de viață al protagonistului și al familiei sale: ei trec de la cocioabe la locuințe impunătoare (demne de visele lor de mărire), implantate în pustietatea deșertului. Palate care însă nu mai pot fi fortărețe protectoare atunci când se declanșează furia răzbunătoare a unei bande rivale.

Ceea ce nu se schimbă însă pare a fi dorința eternă omului de înavuțire, care transformă iubirea sinceră și liniștea familială – și, odată cu ele, o întreagă tradiție – în tragedie, indiferent de cultură sau de perioadă istorică. Este marea lecție pe care o reafirmă, fără a judeca și fără a cădea în exotism, acest film de o forță și de o coerență estetică impresionante.

09
/02
/22

Regizorul și scenaristul polonez Krzysztof Kieślowski va fi celebrat la cea de-a 21-a ediție a TIFF printr-o amplă retrospectivă prilejuită de comemorarea, în 2021, a 80 de ani de la nașterea cineastului. În perioada 17-26 iunie, zece dintre cele mai apreciate opere ale sale vor putea fi revizitate în cadrul secțiunii Close-up Krzysztof Kieślowski, ca parte dintr-un program special dedicat cinematografiei din Polonia, una dintre cele două țări invitate la această ediție de festival.

08
/02
/22

OPINIE Primul lucru care mi-a atras atenţia când m-am uitat pe nominalizările din acest an la Premiile Oscar, anunţate marţi de Academia Americană de Film, a fost numărul mare de filme cu subiecte plasate în trecut.

03
/02
/22

CRONICĂ DE FILM O frumoasă animaţie japoneză, „Belle” (2021, r. Mamoru Hosoda), care a avut anul trecut premiera mondială la Cannes, ajunge acum şi în cinematografele de la noi, atât în versiunea originală şi cu subtitări, cât şi dublată în română.

01
/02
/22

CRONICĂ DE FILM Pe măsură ce treceau minutele din „The Worst Person in the World” (2021) la proiecţia de la Cinema Elvire Popesco, mă tot gândeam: juriul de la Cannes a avut la îndemână acest „mare film existenţialist contemporan” (o descriere justă pe care aveam să o citesc apoi în revista Positif) pentru a-i acorda Palme d`Or, dar a preferat în schimb, din dorinţa de a scrie istorie, să aleagă un pariu riscant ca „Titane”?

31
/01
/22

CRONICĂ DE FILM "Lucruri pentru care merită să plângi" (2021), debutul în lungmetraj al regizoarei româno-maghiare Cristina Groşan, este portretul generaţiei de 30 de ani, cu fricile şi nesiguranţele ei. Cu premiera mondială în competiţia Festivalului de la Sarajevo, filmul poate fi găsit în unele cinematografe din ţară.

28
/01
/22

„Miracol”, thrillerul psihologic regizat de Bogdan George Apetri, își începe circuitul pe marile ecrane din România chiar înainte de data premierei și va avea parte de avanpremiere și de proiecții speciale, urmate de Q&A cu echipa filmului, în Cluj, Timișoara, București, Sibiu și Piatra Neamț.

26
/01
/22

CRONICĂ DE FILM La fel ca „Neidentificat” (2020), prima parte a unei preconizate trilogii filmate la Piatra Neamţ şi în împrejurimi, „Miracol (2021) este prins între dorinţa de a spune lucruri tari din sfera dramelor morale şi încărcate psihologic şi înclinaţia de a testa convenţiile unui amestec de thriller şi policier.

20
/01
/22

CRONICĂ DE FILM Regizorul mexican Michel Franco atinge o nouă culme a teribilismului cu „Nuevo orden”/"Noua ordine" (distribuit acum în cinematografele de la noi de Transilvania Film), câştigător în 2020 al unui de neînţeles Mare Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia.

13
/01
/22

Dacă pentru mulți dintre noi sfârșitul anului trecut a stat, din punct de vedere cinematografic, sub semnul lungmetrajului lui Sorrentino, „È stata la mano di Dio”, începutul lui 2022 ne-a pus în fața unui alt film italian – „Trei etaje” / „Tre piani”, semnat de Nanni Moretti.