CRONICĂ DE FILM Pentru un film de debut al unui regizor de teatru care nu a mai făcut până acum cinema, „Câmp de maci” (2020), de Eugen Jebeleanu, are o rigoare estetică neaşteptată, dar şi o lipsă de încrâncenare demnă de salutat.
Un articol de Ionuţ Mareş|29 septembrie 2021
Bazat pe un scenariu scris de Ioana Moraru, „Câmp de maci” are o structură dramaturgică derutant de simplă, aproape didactică. Protagonistul, jandarmul gay Cristi (Conrad Mericoffer), este arătat în două ipostaze.
Mai întâi, în intimitate, alături de iubitul său francez (Radouan Leflahi), un credincios musulman, însoţitor de zbor, care îl vizitează la Bucureşti. Apoi, în aceeaşi zi, în viaţa profesională, în timpul unei misiuni de seară – o intervenţie împreună cu colegii la un cinematograf, unde proiecţia unui film „cu lesbiene” a fost întreruptă de un grup de activişti religioşi şi homofobi.
O premisă scenaristică atât de schematică ar ridica imediat semnale de alarmă. Ce poate fi mai la îndemână decât să alegi un mediu social recunoscut pentru masculinitatea sa şi asupra căruia, din exterior, se proiectează tot felul de prejudecăţi şi să extragi de acolo un personaj central care se teme că devoalarea identităţii sale sexuale, chiar în timpul unui eveniment în care se ciocnesc două mentalităţi opuse din societatea românească, l-ar compromite în ochii celorlalţi?
Doar că, din fericire, lucrurile sunt mai nuanţate. Deşi ar trebui să se simtă în largul său alături iubit, în căldura apartamentului, Cristi e totuşi frământat şi cu mintea în altă parte (iar camera de filmat a lui Marius Panduru are grijă să sublinieze asta prin numeroase prim-planuri).
Nu sunt foarte clare motivele, dar pare a fi vorba de propria nesiguranţă în legătură cu asumarea identităţii sexuale şi de neliniştea legată de posibila afişare cu iubitul său în lume (Hadi îi propune o ieşire cu maşina prin ţară, însă Cristi se arată reticent). Primul semnal al presiunii exterioare e vizita pe care Cristi o primeşte de la sora sa (Cendana Trifan), curioasă să îl cunoască în sfârşit pe misteriosul străin cu care fratele său are o relaţie.
Totul e filmat într-un splendid 16 mm, care conferă imaginii, cel puţin în această primă parte, un magnetism cum rar se întâlneşte în filmul românesc.
Lucrurile se complică şi mai mult, adică protagonistul devine tot mai tulburat şi temător, atunci când, în timpul intervenţiei de la cinematograf, Cristi este recunoscut şi urmărit insistent de un bărbat (Florin Caracala) din public, cu care pare să fi avut o legătură pasageră la un moment dat. De frica de a nu fi deconspirat, dar şi dintr-un impuls violent, Cristi îl loveşte când sunt doar ei doi şi îşi justifică fapta în faţa colegilor printr-un comportament necorespunzător al acestui tip (mai exact, le spune că, singur în sală, după ce publicul şi protestatarii fuseseră scoşi pe hol, bărbatul se masturba).
De aici, însă, toata construcţia delicată de până atunci devine şubredă, pentru că sunt neglijate detalii de logică narativă. În plus, scriitura devine mai străvezie, iar asta ştirbeşte tăria efectului de real.
Incidentul care determină criza lui Cristi este forţat, folosit doar pentru că era nevoie de un declic. Apoi, e greu de înţeles de ce, odată sala eliberată, oamenii sunt ţinuţi totuşi de jandarmi înghesuiţi pe hol, astfel încât tensiunea dintre spectatori şi ultrareligioşi să devină şi mai mare.
Evident, dramaturgic, asta deschide calea pentru nevoile părţii a doua: izolat în sală de către colegi din cauza răbufnirii sale, Cristi are timp să primească vizita câte unuia dintre ei, fiecare reprezentând un model diferit de masculinitate şi aducând cu el propriile probleme, în timp ce mintea îi fuge afară, la tipul pe care l-a lovit şi care l-ar putea da de gol.
Mi-a fost dificil să mă las sedus de mizanscena părţii a doua, din cauza acestei artificialităţi şi a unui anume didacticism. Sigur, actorii sunt suficient de buni, iar dialogurile, fireşti, astfel încât jandarmii nu sunt simple tipologii şi au relief. Iar Conrad Mericoffer joacă impecabil tumultul interior, abia ţinut sub control, al personajului său.
Altfel, filmul are o rigoare estetică neaşteptată, dar şi o lipsă de încrâncenare demnă de salutat. Eugen Jebeleanu a găsit tonul just, departe de orice senzaţionalism, notă falsă sau stridenţe. „Câmp de maci” este un film suplu, cu o poveste fierbinte, ţinută însă la foc mic.
„Câmp de maci” a intrat în cinematografe la 17 septembrie.
