Publicitar, prozator, dramaturg, Alex Tocilescu (40 de ani) este unul dintre cei mai în vogă oameni de litere din România zilelor noastre. Este foarte urmărit pe reţelele de socializare, unde a dobândit o simpatie aparte pentru fotografiile cu pisicile sale (însoţite de câteva gânduri ale felinelor).
Un articol de Andrei Crăciun|25 martie 2018
Alex, fiul marelui regizor Alexandru Tocilescu, a trăit, înainte de a se stabili definitiv la București (unde este președintele asociației de proprietari în blocul în care a copilărit), în Germania și Statele Unite ale Americii. Tocilescu cel tânăr este și un cititor de ale cărui păreri se poate ține seama. Iată:
Michael Chabon – Sindicatul polițiștilor idiș (Editura Paladin)
Peste 8 ani, când Chabon o să ia premiul Nobel, toată lumea o să se înghesuie să-i cumpere cărțile, și mulți o să zică „vai, cum de mi-a scăpat asta la vremea ei!”. La care eu o să mă umflu-n pene și o să atrag atenția asupra acestui text în care o recomand.
Sindicatul polițiștilor idiș e un roman incredibil de bine scris, incredibil de frumos și incredibil de evreiesc: Chabon scrie o istorie alternativă în care, în urma celui de-al Doilea Război Mondial, evreii sunt izgoniți și din Israel și se refugiază în Alaska.
Către sfârșitul secolului XX, contractul cu statul american e pe cale să expire, și micul teritoriu e cuprins de nesiguranță. Pe acest fundal, un polițist cu multe, multe probleme emoționale încearcă să rezolve o crimă, împreună cu partenerul (și vărul) lui care e pe jumătate evreu, pe jumătate indian.
Mircea Horia Simionescu – Ingeniosul bine temperat (Editura Humanitas)
În loc să ne văicărim că n-avem și noi, românii, un Nobel al nostru, mai bine am citi primele două volume din tetralogia lui MHS: Bibliografia generală și Dicționarul onomastic.
Prima e o antologie de cărți fictive, printre care găsim povestea boxerului (inexistent) Bob Hora, campion mondial la categoria grea între războaie, sau „Leipzig – oraș de carton”, în care aflăm că minunatul Leipzig este construit în întregime din carton, de la trotuare la catedrale, de la fântâni arteziene la oi.
Dicționarul onomastic e, după cum îi spune și numele, un dicționar de nume. Unele nume au o poveste întreagă, altele sunt descrise în doar două-trei cuvinte („Alfons: regesc și fonf”).
Merită citit fie și numai ca să vezi dacă e și numele tău acolo și ce scrie Simionescu despre el. În fine, pe scurt, cele două volume sunt cam cel mai nebun, fermecător, frumos, haios și plin de fantezie lucru scris vreodată în România.
Tudor Ganea – Miere (Editura Polirom)
Tudor Ganea a scris două cărți. Pentru prima, Cazemata, a luat o grămadă de premii de debut. Pentru a doua, Miere, ar fi meritat să ia o grămadă de premii pentru cartea-de-după-cartea-de-debut, dar se pare că nu există așa ceva.
Miere e povestea… nu știu, mi-e greu să explic. E un fel de realism magic românesc, să zicem. Sunt o grămadă de chestii la cartea asta care te lasă cu gura căscată, pentru că nu te așteptai să le găsești în ea. Pe mine m-a spart descrierea Bucureștiului distrus de cutremur (cutremurul ăla pe care-l așteptăm cu toții, nu cel din ‘77).
Sindicatul polițiștilor idiș e un roman incredibil de bine scris, incredibil de frumos și incredibil de evreiesc: Chabon scrie o istorie alternativă în care, în urma celui de-al Doilea Război Mondial, evreii sunt izgoniți și din Israel și se refugiază în Alaska.
Foto: Cătălin Georgescu
