Un polemist în căutare de adversari de idei. Note despre noua carte a lui Gorzo
https://www.ziarulmetropolis.ro/un-polemist-in-cautare-de-adversari-de-idei-note-despre-noua-carte-a-lui-gorzo/

Andrei Gorzo, cel mai influent şi mai temut critic de cinema român, revine cu o nouă carte, „Viaţa, moartea şi iar viaţa criticii de film” (Polirom) – un volum de eseuri ample, scrise în ultimii ani, în care discută, direct sau indirect, situaţia unui domeniu în profundă schimbare.

Un articol de Ionuţ Mareş|8 Ianuarie 2020

Născut în 1978, Andrei Gorzo a debutat în cronica de film la mijlocul anilor `90, când încă era elev de liceu. Aşa cum a mărturisit în unele ocazii, era ceea ce îşi dorea să facă dintotdeauna. A studiat apoi la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L Caragiale” din Bucureşti, cu o trecere şi pe la New York University.

A devenit cu adevărat cunoscut în anii 2000, practic odată cu coagularea Noului Cinema Românesc, în special datorită cronicii săptămânale din revista Dilema (devenită, la un moment dat, Dilema Veche), al cărei titular a fost între 2003 şi 2015.

A colaborat, bineînţeles, cu mai multe publicaţii. Iar câţiva ani a fost directorul artistic al Festivalului Internaţional de Scurt şi Mediumetraj NexT, care şi-a avut ultima ediţie, a 12-a, la sfârşitul lui 2018 (Andrei Gorzo lăsase deja de ceva timp locul unor colegi mai tineri).

A debutat în volum în 2009, cu o culegere de cronici din Dilema Veche, la începutul căreia a plasat două texte cvasi-confesive în care vorbea şi despre formarea sa cinefilă – „Bunul, răul şi urâtul în cinema” (Polirom).

Odată ajuns cadru didactic la UNATC, unde predă, din poziţia de lector, istoria cinematografului şi a ideilor despre cinema, a devenit tot mai interesat de teorie, lucru care începuse să se facă remarcat şi în cronici, unde numele lui André Bazin a fost, o perioadă, des invocat, urmat, probabil, de cel al lui David Bordwell. Doi teoreticieni pe care i-a făcut mai cunoscuţi în ţară.

Acest interes a dus la două cărţi esenţiale pentru discursul despre cinema în România.

Prima a fost „Lucruri care nu pot fi spuse altfel. Un mod de a gândi cinemaul, de la André Bazin la Cristi Puiu” (Humanitas, 2012) – cel mai serios şi lămuritor studiu teoretic despre Noul Cinema Românesc, aflat în acei ani la apogeu.

A urmat „Imagini încadrate în istorie. Secolul lui Miklós Jancsó” (Tact, 2015), un extrem de stimulant volum în care analizează, o premieră în spaţiul românesc, cinemaul marelui regizor maghiar, pornind însă de la „realismul cinematografic românesc al anilor 2000 şi ideologia sa” şi făcând totodată o trecere prin cele mai importante teorii de cinema.

A coordonat, mai întâi cu Andrei State şi apoi cu Gabriela Filippi, volumele colective „Politicile filmului. Contribuţii la interpretarea cinemaului românesc contemporan” (Tact, 2014) şi „Filmul tranziţiei. Contribuţii la interpretarea cinemaului românesc nouăzecist” (Tact, 2017), dar şi o colecţie de studii critice, publicate de Editura LiterNet, în cadrul programului în scop didactic Éducation à l’image, dezvoltat de Societatea Culturală NexT.

De asemenea, a iniţiat sau a sprijinit diferite traduceri în limba română de cărţi fundamentale de cinema, cum ar fi André Bazin – „Ce este cinematograful? Volumul 1” (UNATC Press, 2014, traducere de Andreea Raţiu) sau James Naremore – „Actoria în cinema” (Tact, 2018, traducere de Teodora Lascu).

Şi-a manifestat totodată sprijinul pentru colegi precum Cristian Ferencz-Flatz sau Claudiu Turcuş, care au publicat cărţi ofertante despre cinema, aducând perspective diferite (dinspre fenomenologie, în cazului primului, şi dinspre critica şi teoria literară, în cazul celui de-al doilea).

În calitate de critic, dar şi ca lector universitar al UNATC a avut un rol hotărâtor în apariţia şi coagularea unei noi generaţii de critici de film, proveniţi deopotrivă din interiorul sau din afara sistemului universitar (de pildă, a fost mentor al revistei Film Menu, editată de studenţi de la UNATC începând din 2009 şi unde a publicat el însuşi texte constant).

Acum circa patru ani, Andrei Gorzo a renunţat să mai scrie cronică de întâmpinare, deşi ocazional continuă să comenteze, pe blogul său sau în publicaţii precum Vatra sau Scena 9, actualitatea cinematografică, în special filme româneşti. Şi se dedică mai ales cursurilor şi studiilor universitare, dar şi unor texte critice ample, de o mai mare respiraţie.

Andrei Gorzo

Noua sa carte, „Viaţa, moartea şi iar viaţa criticii de film”, apărută la sfârşitul lui 2019 la Polirom, în colecţia Cinema, aceeaşi unde îşi publicase şi volumul de debut, este rezultatul noii schimbări de perspectivă şi de traseu profesional, efectul distanţei pe care Andrei Gorzo a luat-o faţă de presiunea comentariului săptămânal.

Este tot o colecţie de texte deja publicate în diferite reviste, doar că de această dată e vorba de eseuri extinse. Şi chiar dacă aparent subiectele analizelor sunt cât se poate de diferite (de exemplu, care poate fi legătura între Alex Leo Şerban, André Bazin, Humphrey Bogart, Graham Greene, „Toni Erdmann”, „Ultimul tango la Paris”, „O vară de neuitat” şi Sergiu Nicolaescu?), punerea unor astfel de texte împreună permite o reflecţie de două tipuri asupra criticii de film.

Una directă, din zona teoretică, în care subiectul comentat sunt situaţia profesiei însăşi (ca în introducerea-manifest a cărţii, în care identifică, printre altele, şi sferele de influenţă din lumea filmului din România, dar şi precaritatea meseriei de critic de film) şi felul în care ea se exprimă prin diferite texte publicistice sau cărţi. Şi o alta indirectă, în care Andrei Gorzo propune un model de analiză critică extrem de puţin, spre deloc, întâlnită la noi, aşa cum este studiul aplicat despre filmul „O vară de neuitat” al Lucian Pintilie, ajustat dintr-un studiu critic şi pedagogic apărut iniţial individual în cadrul programului Éducation à l’image.

Pe de o parte, cartea reflectă parcursul lui Andrei Gorzo de la un cronicar implicat în comentarea actualităţii la un universitar care îşi permite să ia distanţă (uneori ironic-superioară) şi să privească altfel, de la înălţime, peisajul criticii de film din România şi din Occident (surprinzându-i transformările), dar şi receptarea unor filme sau autori.

Această direcţie oferă şi cele mai bune eseuri, într-un fel deschizătoare de drumuri în comentariul despre cinema din România. Aşa sunt cele în care discută, la rece, cu un amestec de admiraţie şi incisivitate, moştenirea intelectuală şi cărţile lui Alex Leo Şerban (volumul este dedicat, de altfel, memoriei acestuia) şi George Littera sau cele, splendide, în care le face portretul lui André Bazin şi Humphrey Bogart, comentează în detaliu corespondenţa, inedită, dintre Graham Greene (al cărui admirator declarat este) şi cel mai prolific traducător al scriitorului din România comunistă, Petre Solomon (tatăl cineastului Alexandru Solomon), şi investighează scandalul, cu ecouri până în prezent, din jurul controversatului film „Ultimul tango la Paris” (1972), de Bernardo Bertolucci.

Pe de altă parte, volumul scoate în evidenţă, în special în capitolul introductiv, generozitatea pedagogică şi colegială de a sprijini mai tineri critici de film, refuzând lamentaţia-clişeu des întâlnită conform căreia, în epoca internetului şi a blogurilor, „nu se mai scrie cum se scria odată” şi lansând ideea provocatoare că în România ultimilor zece ani s-a scris probabil cel mai competent despre cinema.

În acelaşi timp, cartea subliniază, poate mai pronunţat ca oriunde, cunoscutul spirit polemic, pe alocuri acid, dar exprimat totuşi în termeni civilizaţi, al lui Andrei Gorzo. Problema e că, în ciuda stilului tăios de cele mai multe ori fermecător prin formulări şi prin modul de a căuta mereu un echilibru şi verdictele juste, imbatabile, ţintele pe care şi le alege nu sunt neapărat pe măsura importanţei pe care el pare să le-o acorde sau nu prea au relevanţă pentru un public mai larg, spre deosebire de (sub)capitolele menţionate mai sus.

Asta face ca aceste texte să fie mai perisabile şi mai puţin interesante (deşi, bineînţeles, ele sunt importante pentru că dau seama de stilul şi abordarea autorului dezvoltate în aceşti ultimi ani), iar volumul să lase impresia că Andrei Gorzo îşi caută, fără succes, adversari de idei pe măsura calibrului său, ca în vremea când polemiza prin reviste, de pildă, cu Alex Leo Şerban despre Tarantino (evident, absenţa acestora nu i se poate imputa, iar faptul că acordă atât de multă atenţie scrierilor de orice fel despre cinema este lăudabil, deşi nu e cu siguranţă confortabil pentru cei luaţi în vizor).

Într-un articol redactat împreună cu Veronica Lazăr, Andrei Gorzo atacă un comentariu, şubred din cauză că este scris dintr-o perspectivă exclusiv ideologică, de stânga, restrictivă, al lui David Schwartz despre „Toni Erdmann” (2016, r. Maren Ade), publicat Gazeta de artă politică după lansarea în România a filmului. Acest text, împreună cu un altul, în care sunt vizate, în acelaşi spirit polemic, un articol şi o carte ale universitarului de stânga Bogdan Popa din Marea Britanie, s-ar putea să îi irite pe unii şi ar trebui să nuanţeze judecata celor care îl asociau pe Andrei Gorzo fix taberei de stânga.

În subcapitolul final, el comentează critic – şi aduce astfel în atenţie – câteva volume academice apărute în limba engleză (prin urmare, cvasi-necunoscute la noi în afara unui cerc restrâns de specialişti) despre cinemaul românesc, evidenţiindu-le atât puţinele calităţi (din perspectiva sa), dar mai ales aparent numeroasele slăbiciuni.

Iar într-un alt text recenzează extrem de înţepător cartea- cvasi-obscură pentru că e aproape de negăsit – „Amintiri din epoca ecranului de argint”, coordonată de Doru Pop şi Ioan-Pavel Azap, menţionând în special pretinsele defecte ale primei părţi, un eseu lung scris de primul dintre cei doi coordonatori.

Apoi mai e şi un eseu despre Sergiu Nicolaescu, în care îndeamnă, pornind de la un text al lui Mircea Platon scris după moartea regizorului, în 2013, ca popularul cineast să fie evaluat nu în raport cu cinemaul românesc „înalt”, de tip Mircea Săucan, al perioadei, ci în comparaţie cu autori de filme din Occident care au lucrat în aceleaşi genuri cinematografice cu mari desfăşurări de forţe (film istoric, film poliţist, western etc.) şi care l-au inspirat vizibil pe Sergiu Nicolaescu. Însă după lansarea unei astfel de premise ofertante, însăşi analiza aplicată, binevenită, pe care o face Andrei Gorzo cinemaului realizat de Sergiu Nicolaescu arată că oricum nu ar fi mare lucru de spus, nu mai mult de 2-3 pagini, pentru că de fapt ideile de regie, de mizanscenă, ale prolificului cineast erau rudimentare şi se epuizau încă de la primele secvenţe.

„Viața, moartea și iar viața criticii de film” este o carte pe alocuri asumat tăioasă, contondentă, care aruncă săgeţi, unele otrăvite, în mai multe direcţii, deşi asta nu ar trebui să umbrească şi textele elogioase (evident, laudative cu reţinere, în stilul mai degrabă descriptiv, analitic, al autorului). Ţintele nu mai sunt acum filmele, ca în perioada când Andrei Gorzo era cronicar cu rubrică permanentă, ci chiar unii dintre cei care le comentează. Asta riscă să îl înstrăineze şi mai mult de această lume înclinată mai curând spre consens şi conformism. Însă, până la urmă, nu acesta este unul dintre rolurile unui critic autentic – să chestioneze, să ridice întrebări, să lanseze polemici, să demistifice, acceptându-şi în acelaşi timp condiţia de paria care, în mod ideal, vine la pachet cu un cât mai ridicat grad de libertate?

(P.S.-disclaimer: Îi sunt recunoscător lui Andrei Gorzo pentru sprijinul şi încrederea arătate în diferite contexte, şi în special pentru două invitaţii onorante pe care mi le-a lansat în ultimii ani şi care au însemnat mult, mai ales prin posibilitatea de a-l avea editor – una de a scrie un studiu critic despre filmul „Oslo, 31 august”, în cadrul programului Éducation à l’image, şi o alta de a contribui cu un eseu despre filmele din anii `90 ale regizorilor Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie şi Dan Piţa în volumul colectiv „Filmul tranziţiei. Contribuţii la interpretarea cinemaului românesc nouăzecist”).

16
/01
/20

Proaspăt apărută la Editura Uniunii Cineștilor din România, „Sora mea din Australia. Trecute întâlniri cu Irina Petrescu”, este o elegantă carte-album în care criticul de film Magda Mihăilescu îi aduce un omagiu distinsei actrițe printr-un portret mozaicat în care sunt puse laolaltă convorbiri, confesiuni, mărturii și o bogată colecție de fotografii.

15
/01
/20

La 170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, vă invităm să-l redescoperim prin intermediul fragmentelor de amintiri lăsate de 7 dintre aceia care l-au cunoscut îndeaproape, precum Ioan Slavici sau I. L. Caragiale.

14
/01
/20

Născut pe 14 martie 1879, la Ulm, în Germania, Albert Einstein murea pe 18 aprilie 1955, în New Jersey. Deținător al Premiului Nobel în fizică (1921), savantul a dus o viață care continuă să capteze interesul.

22
/12
/19

Dragostea este în fel și chip. Sentimentul suprem, care se colorează în infinite nuanțe, care înflăcărează imaginația creatorilor dintotdeauna, a dat naștere unora dintre cele mai reușite romane, care își păstrează peste ani puterea de seducție asupra cititorilor.

16
/12
/19

Miercuri, 18 decembrie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, va avea loc lansarea romanului „Doamna Pylinska și secretul lui Chopin” de Eric-Emmanuel Schmitt, bestseller Gaudeamus 2019, recent apărut în seria de autor dedicată scriitorului francez, la Humanitas Fiction, în traducerea lui Doru Mareș.

15
/12
/19

Cartea „Milioanele arlechinului”, traducere din limba cehă și note de Sorin Paliga, a fost publicată la Editura Art în anul 2019.

14
/12
/19

Editura Humanitas vă învită luni, 16 decembrie, la ora 19.00, în librăria Humanitas de la Cișmigiu, la lansarea romanul „Deborah” de Cătălin Mihuleac, volum publicat în colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani”, coordonată de Andreea Răsuceanu.

Page 1 of 9912345...102030...Last »