Și s-a făcut mai şi Shakespeare a împlinit 450 de ani din eternitate şi s-a făcut “Furtuna” la Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” Bucureşti.
Un articol de Andrei Crăciun|12 mai 2014
Se prea poate să fi fost în secolul al XVII-lea sau în zilele noastre sau altădaată, dar nu înainte de descoperirea Americii. Marea și iluziile realist dar curat construite cuceresc inima și mintea noastră, atunci și acum, în Sankt Petersburg sau la Odessa, în Bagdad sau la București.
Este un machiavellism în spirit iar nu ca virtu(te) în aceste exerciții, democratice am spune deși cuvântul suportă obiecții de formă. În fond, natura umană nu se schimbă, iar Shakespeare este printre primii care se inserează în istoria universală cu acest mobil.
Și a facut-o mult mai bine decât mai marii zilelor acestea. Drept dovadă stă și piesa “Furtuna” în jurul căreia interpretările continuă să nască interpretări, într-o continuitate temporală.
După ce a fost distinsă cu premiul „Masca de aur” (cel mai prestigios premiu teatral din Rusia), pentru punerea în scenă din Sankt Petersburg, viziunea regizorului bulgar Alexander Morfov asupra spectacolului „Furtuna” ajunge și la Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” Bucureşti.
Asistând la premiera acestui spectacol, joi 8 mai 2014, mă aflu printre cei care, în majoritate covârșitoare, au părăsit Sala Studio, după aproape trei ore, cu bucuria că au asistat la un spectacol memorabil în sine, ca bloc artistic, dar și prin prestațiile individuale ale mai tinerilor sau etern tinerilor actori.
Dincolo de istorie
Cu siguranță nu-i ușor să te oprești asupra unui text clasic, nici ca regizor și nici ca actor. Iar dacă mai vârstnicii mei vecini de scaun aminteau cu emoție despre acel Caramitru pe care îl cunoscuseră ca june-prim, în rolul lui Ferdinand, în 1978, eu priveam spre Alexandru Călin, Ferdinand în 2014, amintindu-mi de mine însumi în preajma omului de la care am învățat să iau totul în tragic și nimic în serios.
Ion Caramitru și Crina Semciuc, într-o scenă din spectacolul „Furtuna“
Întotdeauna este deopotrivă liniște și neliniște în preajma maestrului tău, dar Alexandru Călin și Ion Caramitru par a fi găsit echilibrul într-o relație care vine să confirme unitatea echipei din „Furtuna”. Cât despre Maestru, nu înșală niciodată așteptările iar asta trebuie să fie greu, poate chiar cumplit.
Regăsim armonia spectacolului montat la Naționalul bucureștean în vraja pe care Morfov și întreaga echipă din spatele scenei o instituie asupra actorilor, o echipă de personaje pe insula teatrului bucureștean.
Să fie oare ilustrația muzicală sub bagheta lui Morfov, la rându-i un veritabil Prospero regizoral, să fie jocul celor de la lumini, să fie un elixir secret ale cărui efecte sunt vizibile încă din momentul în care actorii se pregătesc, pe scenă iar nu în culise (!), pentru piesa ce va începe (sau a început deja!)?
Toate aceste elemente oferă actorilor cadrul ideal pentru prestații individuale de excepție, în condițiile unei rezonanțe totuși comune.
Crina Semciuc oferă în rolul Mirandei o interpretare în egală măsură puternică și diafană, a fost convingătoare chiar și după ce a suferit o accidentare în timpul primei părți a spectacolului. Bandajul verzui din jurul uneia dintre glezne a trecut neobservat de noi, spectatorii, dar și de Ferdinand, vrăjiți și noi și el de jocu’-i.
Exerciții de bună sălbăticie
Despre Mihai Călin – Caliban rețin ca definitoriu momentul în care, alături de colegii ce îi fuseseră parteneri de scenă, salută publicul într-un act de recunoștință comună.
Astfel, după trei ore de exercițiu fizic intens în rolul lui Caliban, Mihai Călin reușea cu greu să iasă din rol, primind aplauzele ușor adus de spate, gârbovit și cu mersul legănat, luptând cu el însuși să revină la postura verticală.
Dincolo de dificultatea de ordin fizic a rolului, de care se achită admirabil, Mihai Călin oferă o căldură aparte unui personaj a cărui umanitate a fost interpretată în fel și chip, chiar și prin prisma, nu râdeți!, a “teoriilor critice ale post-colonialismului”.
Un bun sălbatic de excepție acest Mihai Călin.
Fluiditate
Dacă Prospero își trage puterea din cărțile sale, acționează la nivel conceptual deci, ei bine Shakespeare i l-a îngăduit pe Ariel, spiritul care operaționalizează, care pune în practică voia stăpânului eliberator.
Părăsind datorită lui Prospero trunchiul copacului în care fusese închis pentru nesupunere de Sycorax, vrăjitoarea, după 12 ani de prizonierat, Ariel își slujește noul stăpân cu speranța unei noi eliberări.
Fluiditate este cuvântul ce caracterizează atât soarta lui Ariel între stăpâni, între stăpânul bun, Prospero și stăpânul rău, Sycorax, cât și jocul lui Istvan Teglas. Energia spectacolului curge prin Istvan Teglas iar Istvan Teglas dă energie punerii în scenă.
Lecția de italiană
Imposibil de omis din cronica acestui spectacol vitalitatea, jovialitatea “grupului italian”, napoletani și milanezi, care animă prin prezența lor sala astfel încât cele trei ore de spectacol se scurg tot fluid.
Căci “Furtuna” nu este un text ușor, facil, este ultima piesă scrisă de Shakespeare, iar cu siguranță o perspectivă simplificatoare asupra înțelesurilor sale ascunse ar fi eronată. Minunată, așadar, distribuția, minunat, așadar, jocul actorilor în aceste roluri.
Spectacolul acesta întrunește toate condițiile pentru a fi nominalizat la categoria Cel mai bun spectacol la Premiile Uniter: nu un actor, ci grupul, alături de oamenii din spatele scenei, întregul. E puțin pentru o încheiere, dar nici nu se poate ca aceste cuvinte să rămână nescrise: Mergeți să-l vedeți!
Foto din spectacolul „Furtuna“ – Augustin Bucur
