Edith Piaf. Iubirile, triumfurile, căderile
https://www.ziarulmetropolis.ro/edith-piaf-iubirile-triumfurile-caderile/

Atunci când era îndrăgostită, lui Edith Piaf i se părea că aceea e prima şi ultima ei iubire, cea care se întâmplă o singură dată. A declarat că a iubit un singur om, pe Marcel Cerdan, dar toată viaţa l-a aşteptat pe Théo Sarapo. În rest, povestea ei a pendulat între triumfuri, căderi, alcool, morfină şi spiritism.

Un articol de Monica Andrei|8 Ianuarie 2016

Nopţi albe cu şampanie, gustări, flori, clarobscur… Şi multă dragoste. “Îi plăcea la nebunie să-mi povestească despre bărbaţii care-i treceau prin viaţă, inimă şi pat, în apartamentul lui sau garsoniera ei. În ochii ei citeai neliniştea iubirii.

Când iubea, Edith redevenea ca la 18 ani. Se dezlănţuia, era furioasă, geloasă, bănuitoare şi încuia bărbaţii în casă, era pretenţioasă, insuportabilă. Ei o băteau, ea îi înşela. Că iubea într-o zi cât pentru un an întreg pentru ea era totuna”, povesteşte sora ei vitregă, Simone, în biografia despre şansonetistă.

La 16 ani, îl cunoaşte pe Louis Dupont. Cu sora şi cu iubitul ei, dorm toţi în acelaşi pat din hotelul “Viitorului”. P‘tit Louis, cum îl va alinta cântăreaţa, era zidar, purta mereu o salopetă albastră, avea părul dat cu ulei de gătit şi o cărare într-o parte. Fructul dragostei lor primeşte numele Marcelle pe care o alintă Cécelle. Dusă peste tot, pe unde cânta mama ei, copila moare la doi ani de meningită. Piaf n-a mai avut copii.

O casă fără bărbat e ca zilele fără soare.

După moartea lui Papa Leplée (impresarul care o scosese din lumea interlopă), în urma scandalului în care era acuzată că ar fi fost complice cu asasinii, Piaf se mută la Nisa şi cântă în cabaterul Boîte à Vitesses, condus de Skarjinski.

Drumul spre cimitirul unde unul îşi plângea mama decedată, iar celălalt, fetiţa, îi apropie sufleteşte. Timpul trece, lumea uită, ea se întoarce la Paris unde se întâlneşte cu Raymond care avea alte preocupări decât să petreacă, să cânte, să bea şi să facă dragoste. Simţea în Asso, aşa cum îl alinta, că e singurul care o putea smulge din nou de pe stradă. “O casă fără bărbat în ea e o casă mai tristă ca zilele fără soare. O casă unde nu vezi o cămaşă de bărbat pe scaun, şosete pe jos, e o casă de văduvă”, zicea adesea tuturor, când el o părăseşte pe Madeleine, pentru a locui cu Edith.

După ce-şi consolidează cariera lângă Asso, Edith îl părăseşte; îl cunoaşte într-un club de noapte pe Paul Meurisse, tânărul brunet, cu tată director de bancă. Se mută împreună, dar într-o zi, după ce colindă împreună cu sora sa toate cârciumile Parisului şi se întorc acasă bete, patima ei pentru alcool îi desparte.

Nu filosofa prea mult despre iubire şi îşi găsea repede alt bărbat. Jean Marais, Jeanonot, cum îi spunea ea, era “un bucălat cu barbă, frumos ca animal,” un mic burghez care desena. Prin el îl cunoaşte pe Jean Cocteau. “Îl admiram mult înainte de a-l cunoaşte, dar trebuie să spun că, în ziua când i-am fost prezentată de nişte prieteni, am fost fermecată şi cucerită. Lui îi plăceau spectacolele de music-hall pentru că acolo întâlnea publicul de la meciurile de box, snobii oraşului”. Edith îi citeşte cărţile şi joacă în spectacolele lui, Cocteau scrie pentru ea.

Schimbă decorul, schimbă iubitul, contractele curg. Lui Henri Contet îi plăceau cântăreţele gospodine şi iubea confortul. Publica articole despre cântăreaţă, îi povestea tot felul de intrigi, ştia să o asculte, să se impună în faţa ei, şi a învăţat-o să devină “Marea Piaf”. El i-a scris cântece, iar ea i-a sâcâit rivalele până când l-a despărţit de ele, apoi l-a părăsit. Şi-ar fi dorit un copil cu el, dar şi-a dat seama de asta când dragostea lor era deja spulberată.

“Domnul Piaf”, lecţiile de dicţie, beţiile, plimbările, dragostea…

Louis Barrier a fost iubitul şi impresarul care-i obţine contractul la Moulin Rouge, unul din marile cabareturi din Parisul de atunci. Acolo l-a cunoscut şi a cântat cu Yves Montand. Brunetul frumos apare la Moulin Rouge într-o haină în carouri şi o pălăriuţă, în genul lui Trenet, cu un repertoriu din cântece răsuflate din Texas.

“Ai mutră frumoasă, mâini cu expresivitate, voce plăcută, gravă. Îmbrăcămintea ta e bună pentru circ, gesticulezi ca o paiaţă, repetoriul e oribil. Acordă-mi încrederea ta, ascultă-mi sfaturile şi ajungi cel mai mare cântăreţ”. Drept răspuns, brunetul italian vanitos îi trânteşte uşa în nas. A doua zi, la repetiţii, el cântă în cămaşă, apoi îşi calcă pe orgoliu şi se supune regulilor celei pe care o numea „cântăreaţa realistă de pe străzi”. Aşa au început lecţiile de dicţie, beţiile, plimbările, dragostea….

Când s-au întâlnit, Yves avea 22 de ani, fusese chelner, picolo, muncitor într-o fabrică de paste făinoase, apoi cofetar. Muncea şi frecventa strada cu zgomote, culori, mirosuri şi mulţi trecători unde se afla Cabaretul Alcazar, înfiinţat în 1852, în Marsilia. Își dorea să ajungă ca Maurice Chevalier sau Charles Trenet, idolii lui. Le învaţă cântecele, îi imită în îmbrăcăminte şi gesturi. “Spectatorii veneau la spectacolul de muzical şi aduceau ouă stricate, roşii moi, în speranţa că le vor folosi dacă nu le place spectacolul,” îi povestea Yves lui Edith. După război devine docher în port, cântă prin cinematografe şi ajunge la Paris.

O iubea pe Edith, şi aveau aceleaşi visuri: să-şi vadă numele pe afiş, să aibă săli pline cu spectatori. “Toate femeile ar face dragoste cu tine în timpul spectacolului,” îi spune Edith în timp ce-i compune primele cântece de dragoste. “Domnul Piaf”, cum i se spunea, a cerut-o de nevastă, dar nu s-au căsătorit. Pentru ea, un bărbat nu era viril dacă avea lacrimi, iar Yves – după un pahar de alcool – devenea sentimental.

Căsătoria ca avansare în grad

Gogoşile bărbaţilor alunecau uşor pe gâtul ei ca un lichior dulce. O hipnotizau. Toţi erau însuraţi şi nu se înţelegeau cu nevestele, nu le mai iubeau sau trăiau în spaţii diferite. De multe ori iubirea ei pentru un bărbat era o foaie de temperatură care oscila între extreme: aproape că plesnea termometrul la 42 de grade, apoi scădea brusc şi avea nevoie de alt bărbat ca s-o încălzească.

Când se sătura de el, bea mai mult ca de obicei, începea scandalul. Pentru ea, un bărbat însemna să fie protejată, iar – dacă ea îl înşăla – nu-l părăsea. Credea cu tărie că schimbarea statutului social era ca o avansare în grad. Catolică fiind, n-avusese parte, în copilărie de prima împărtăşanie, la şapte ani, aşa că nu se visa în rochie de mireasă cu voaletă din tul. Făcuse de toate la viaţa ei şi avea despre căsătorie păreri de şcolăriţă ieşită din mănăstire.

Pe Eugène Ducos (nume de scenă Jaques Pills) îl ştia din 1939. Era un bărbat frumos, elegant şi avea clasă. Devine doamna Ducos la Paris, în 29 iulie 1952 şi face nunta în SUA, în acelaşi an, în septembrie.

“Sunt feluri de trai incompatibile cu mariajul. Să ai un cămin, când cerinţele meseriei te trambalează în patru colţuri ale lumii, nu-i deloc uşor. Martorul căsătoriei fusese buna prietenă Marlene Dietrich, care mă îmbrăcase de sus până jos, iar prietenul şi impresarul meu de 30 de ani, Louis Barrier m-a condus la altar. Voiaj de nuntă n-am făcut. Serile ne cântam cântecele din program. Pills cânta la localul la “Vie en rose”, eu la “Versailles”. Ne uniserăm de dimineaţă şi meseria ne şi despărţea seara”. Căsătoria îi unea doar în certificat, iar viaţa conjugală îi despărţea. Fiecare avea de cântat în alt oraş american, în alt local de noapte. Divorţează după patru ani.

„Marcel Cerdan mi-a transformat viaţa”

„Bombardierul marocan” şi „micuţa Piaf” au singur vis: să cucerească America, pentru că, aşa cum îi plăcea să spună, “victoria, e cel mai bun medicament pentru inimă, minte şi suflet!”. S-au întâlnit la Paris, în 1946, şi s-au îndrăgostit unul de altul la New York. Pumnii lui Marcel Cerdan fac ravagii în ringurile de box de pe trei continente, iar rezultatul final e binemeritat: campion mondial.

Simfonia lor amoroasă îşi derulează acordurile departe de ochii presei şi lumii. Boxerul descoperă lumea cu paiete din cabareturile de pe Broadway şi literatura universală, iar cântăreaţa – un confort intim, aşa cum şi-l dorea cu un bărbat, însă soarta le era potrivnică. Cerdan „degajă forţă şi impune respect. Eu mi-am spus că am găsit omul potrivit cel care va avea grijă de mine fără să-mi ceară ceva în schimb. L-am văzut boxând în ring, pumnii loveau ca nişte ciocane, privirea dură, şuieratul de locomotivă. După luptă, nimic, nici urmă de brutalitate. A rămas calm, blând, liniştit.”

„Marcel Cerdan mi-a transformat viaţa” va spune mereu şansonetista. Trăieşte pentru amantul ei, renunţă la alcool, e strălucitoare, încrezătoare în sine. Între meciuri şi zile fără concerte amanţii se retrag discret departe de ochii lumii într-un castel din târguşorul Anet de pe valea Loirei, el se refugiază în jocul de cărţi, iar ea tricotează. El o admira pentru trecutul de fiică de saltimbanc; îi plăcea să se joace în cadă în timp ce ea îl spăla pe cap.

Într-o seară de octombrie 1949, un avion se prăbuşeşte. Franţa e îndoliată trei zile, Edith pentru totdeauna. O imagine din filmul “Omul cu mâini de lut”, în regia lui Léon Mathot, înconjoară lumea. Marcel Cerdan alungit pe sol, fără viaţă, într-un decor răvăşit de bucăţile unei carlingi în arhipelagul Azorelor.

Imaginea de final din film era o premoniţie a regizorului, iar scena morţii din film devenise realitate. După moartea pugilistului, Edith rezistă graţiei unei injecţii minune: morfina. Are concert. Este lividă, glasul ei este ciudat de ferm. Cântă pentru Marcel Cerdan “La vie en rose”, cu infinită blândeţe, la limita murmurului, ca şi cum ar fi fost doar ei doi: „Eternitatea va fi a noastră/ În Albastrul infinit”.

Alte iubiri, alte cântece…

Franţa îi lipseşte mult după lungul turneu în SUA şi moartea lui Cerdan. Aerul Parisului nu se poate înlocui. Avea prieteni devotaţi care n-ar fi trădat-o. Morfina intră în viaţa ei ca să-i aline durerea sentimentală. Viaţa s-a contopit cu arta şi moartea. Se apucă de spiritism, îşi rade părul, abandonează eleganţa, rujul, pudra, uită bucuria de a trăi, mândria de artistă.

La indicaţiile unui spirit care-i dă ordine cum să doneze bani, ce să cumpere cadou şi cui să-l ofere, îşi cheltuieşte aiurea averea. Prin intermediul fraţilor lui Marcel, ia legătura cu Marinette. Se întâlnesc, îl jelesc pe cel care le-a părăsit. Soţia fostului sportiv mondial este invitată împreună cu copiii să, la Boulogne. Copii sunt răsfăţaţi, acoperiţi de jucării şi dulciuri. Trăiesc zile de vis, însă fără cel pe care încă îl iubeau, amândouă.

Dar viaţa lui Edith Piaf nu se opreşte aici. Mai are alte iubiri de trăit, alte câtece de creat. Îl cunoaşte pe Eddie, un şmecher cu inimă mare şi braţe puternice. De origine austriacă, el făcea parte dintr-o familie de cântăreţi. Ca bas, luase un premiu la Conservatorul din Viena; îşi părăseşte nevasta şi fiica, pleacă în California, apoi se stabileşte la Paris unde o întâlneşte pe Edith. Relaţia lor nu durează mult.

Căsătorit cu bolile şi cu datoriile

Râsul şi dragostea nu se fac la comandă. Un buchet de flori, un sfert de oră de tandreţe şi un bărbat viril, aşa vedea Edith dragostea trăită ca-n romane. Theo Sarapo, pe numele real Thephanis Lamboukas, avea 27 de ani când respiră fumul de tămâie al bisericii ortodoxe în timpul slujbei de cununie, alături de Edith Piaf, la Paris. El era tânăr şi plin de viaţă, iar ea avea destule boli şi datorii, se apropia de moarte.

Tânărul soţ are grijă de ea, cântă împreună în ultimul ei concert. La decesul soţiei sale, după câteva luni de căsătorie, Theo Sarapo rămâne cu o datorie de 45 milioane de franci.

“Momone, am frecventat mult amorul, dar nu am iubit decât un singur om: pe Marcel Cerdan. Şi toată viaţa nu l-am aşteptat decât pe unul: Theo Sharpo”, i se confesa surorii sale vitrege înainte de moarte. Dumnezeu îi uneşte pe cei ce se iubesc, în cântece, pe scenă. În viaţă, rar sau deloc. După moarte, cine ştie?

(Sursa: Simone Bertraut – Edith Piaf)

21
/03
/19

Au trecut câțiva ani buni de când, într-un alt sfârșit de martie, am avut șansa unei întâlniri cu actrița Carmen Stănescu. Era anul 2011. Avea atunci 86 de ani și alesese deja să stea departe de scenă, să rămână acasă la ea, în apartamentul de pe Bulevardul Dacia, unde prefera să oprească timpul în loc și să trăiască într-o altă lume…

22
/02
/19

Douăsprezece episoade din viața scriitorului Romain Gary, surprinse de François-Henri Désérable în romanul-tribut „Un anume domn Piekielny” (Editura Humanitas Fiction).

18
/01
/19

Proaspăt apărut, al cincilea DVD din excelenta colecție Sahia Vintage, coordonată de cercetătoarea Adina Brădeanu în cadrul unui proiect al Asociației One World Romania, prezintă și discută, sub titlul „Efemere”, câteva filme comandate în diferite perioade Studiului Sahia de diverse instituții ale statului comunist.

15
/01
/19

Incluse în proiectul Viitorului Memoriei, o platformă dedicată memoriei Holocaustului în România, filmele documentare realizate, fără patos, de Olga Ștefan înregistrează mărturiile prețioase ale mai multor supraviețuitori ai persecuțiilor împotriva evreilor. O formă de amintire necesară și inevitabil fragmentată.

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

Page 1 of 2912345...1020...Last »