Compagnia Baccalà: Minunata artă a celor doi clovni pe o scenă aproape goală
https://www.ziarulmetropolis.ro/compagnia-baccala-minunata-arta-a-celor-doi-clovni-pe-o-scena-aproape-goala/

La FITS a revenit un cuplu de clovni impresionanţi, ce au schimbat percepţia multora asupra clovnului ca „măscărici”. Arta lor performativă e emoţionantă, amuzantă, cuceritoare, iar viziunea lor asupra Spectacolului – o inspiraţie pentru un tip de emoţie de care avem mare nevoie astăzi.

Un articol de Cristina Enescu Aky|7 septembrie 2021

Despre „cuceritorul umor al simplității mici și jucăușe” din memorabilul spectacol de circ contemporan „Pss Pss/ Fără cuvinte” al companiei Baccalà, prezentat la FITS în 2017, v-am povestit aici. . Mi-a plăcut atât de mult încât am mers să îi văd și anul acesta. Până apucați să îi vedeți cine știe pe unde prin lume (chiar merită…), am stat eu la povești cu ei, și sper să prindeți ceva din aroma simplă, frumoasă, puternică a spectacolelor celor doi.

Anul acesta i-am regăsit așadar pe cei doi clovni, Simone Fassari și Camilla Pessi, la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu cu un spectacol nou, „Oh Oh”. Același tip de artă performativă emoționantă, amuzantă și încântătoare, o combinație foarte personală (și uluitor de simplă!) de circ-teatru-pantomimă-muzică-mișcare-acrobații și multe altele, într-un nou spectacol de la care publicul a plecat cam unanim zâmbind și cu o sclipire în priviri. De aceea am stat la povești cu cei doi artiști ai acestor spectacole foarte „în contra valului” (fără scenografie și decor complicat, fără costume impozante sau acrobații sfidătoare de moarte) despre ce e astăzi un clovn, de ce aduce el o formă de artă și de exprimare încă apreciată și chiar necesară și despre bucuriile teatrului și exprimării nonverbale.

Simone Fassari Camilla Pessi (el din Sicilia, ea din Italia elvențiană, deci oameni fix din colțuri opuse ale Italiei) s-au cunoscut la Accademia Teatro Dimitri din Elveția, o școală de teatru fizic unică în Europa. Anterior, ea era schioare profesionistă în adolescență, iar el – mereu un „bufon”, care a frecventat multe ateliere de clovnerie și teatru fizic.

Mulți ani au lucrat fiecare în alte părți, apoi s-au regăsit și au constatat că stilul lor de a face teatru fizic e similar, motiv pentru care s-au reunit sub numele Compagnia Baccalà. „Che baccalà!” e expresia idiomatică prin care, ca o coincidență, familiile ambilor îi „alintau” pe fiecare. Înseamnă ceva gen „ce aiurit!”. Astfel, cei doi clovni au pornit la drum împreună, luându-se peste picior pe ei înșiși dar făcând o combinație de teatru nonverbal și circ cu intenția foarte serioasă de a crea emoție, zâmbete și o anume lejeritate a spiritelor. De atunci au jucat în toată lumea și au primit numeroase premii.

Scena lor, în ambele spectacole pe care le-am văzut, este în mare parte goală. Fără scenografii complicate, efecte special, costume nemaivăzute, dar cu foarte multă expresivitate, umor și jucăușenie (sic), bazate în primul rând pe expresivitatea chipurilor și a fețelor lor, și pe interacțiunile și dinamica dintre personajele pe care le creează. Obiecte ignorate ale cotidianului (o scară, două găleți, mingi, o sfoară, un scaun) devin și în „Oh Oh” intermediare ale unor povești, emoții și momente de un umor ce transcend limbile și diferențele culturale. Simone și Camilla reușesc să creeze astfel o artă performativă particulară, cu multe elemente de teatru, circ și nu numai, ce revine la elementele esențiale, originale, ale artei scenice: oamenii cu corpul și emoțiile lor, expresivitatea nonverbală, conexiunea cu publicul, crearea unor momente umoristice sau emoționante din lucruri și interacțiuni aparent simple, banale.

În realitatea noastră hiper-tehnologizată, excesiv de online, complicată și agitată, am vrut să aflu de la acești doi minunați artiști care e secretul succesului unor astfel de spectacole, atât de simple și totuși atât de „atingătoare” de suflete. Și, de fapt, care mai e valoarea și rolul comunicării nonverbale si al teatrului fizic astăzi.

 

Ce e un clovn?

Pentru noi e un personaj anarhic, ce are acces la totul prin depășirea regulilor, și care are curajul să facă lucruri pe care noi nu le (mai) facem. Sparge regulile, schimbă schemele, găsește soluții diferite pentru a rezolva diferite situații.

De ce ne fascinează și astăzi figura simplă a clovnului, deși suntem înconjurați de atâtea forme stridente de entertainment?

Poate pentru că, prin acest personaj, ne reamintim că suntem încă oameni, că avem o inimă care bate, sentimente, senzații fizice. Clovnul lucrează cu emoții, atinge sufletele oamenilor, îi face să retrăiască adesealucruri foarte personale. Relația dintre cele două personaje pe care le creăm noi pe scenă are numeroase dinamici pe care le regăsim în viața oricui, în relațiile interumane. Prin asta cumva ne regăsim pe noi înșine ca oameni, ca suflete care simt, ca și corpuri care au senzații, e ca o oglindă.

Noi am încercat să ne construim personajele și spectacolele „luând” din ce era prea mult, nu tot adăugând (efecte speciale, trucuri, lucruri impresionante). Am încercat să dăm la o parte lucrurile care ni s-au părut artificiale (o scenografie prea complicată, lumini complexe, efecte speciale), și am pornit în construirea spectacolelor în primul rând de la noi doi, ca oameni, și să începem și să ne încheiem spectacolele pe o scenă goală. Am vrut să vedem ce putem să facem noi doi, fără prea multe artificii, doar prin forța expresivă a personajelor noastre și a dinamicii dintre ele. Sunt spectacole fără cuvinte, deci totul se transmite prin limbajul universal al comunicării corporale, gestuale.

Din fericire, în ciuda atâtor tehnologii de entertainment și de efecte speciale, oamenii din toată lumea încă reacționează și se conectează puternic la acest tip de comunicare și de emoție simplă, pur și simplu umană.

Spectacolele nonverbale ca ale noastre poate sunt mai puțin promovate astăzi, dar ele au existat mereu, iar oamenii s-au conectat la ele. E o artă care sperăm să continue să existe așa, în forma aceasta, nu de masă, mai de nișă, o artă simplă însă puternică emoțional și ca nivel al calității artistice. E o artă de nișă dar cu un limbaj universal. Spectacolele cu scenografii și tehnici impresionante au rolul lor, însă pentru noi e important să facem această artă a clovneriei și a teatrului mai personală, cu expresii faciale, un umor și emoții pe care le pot înțelege oricine, oriunde.

Ce v-au spus oamenii de-a lungul timpului că le rămâne după spectacolele voastre, dincolo de amintirea unor momente amuzante?

Clovnii fac mai mult decât să amuze, ei emoționează, ori asta atinge oamenii la un nivel mai profund decât doar cel al unui divertisment oarecare. Multe persoane ne-au spus că prin spectacolele noastre și-au amintit lucruri din copilăria lor, sau din momente importante ale vieții cu care nu mai avuseseră contact în toată această agitație cotidiană, alții au reușit să se deconecteze puțin de agitație. Unii doar s-au amuzat, și asta le-a fost de ajuns.

Cum diferă reacțiile oamenilor din diferite culturi la spectacolele voastre?

Există într-adevăr diferențe culturale în reacțiile din diferite părți ale lumii. Spre exemplu, cel mai zgomotos public al nostru – poate vă va surprinde – este în Germania. Acolo lumea se descarcă la spectacolele noastre, râde, reacționează foarte vocal. SUn alt exemplu: un gest-simbol universal precum îmbrățișarea e interpretat diferit în unele părți din afara Europei. În Japonia, spre exemplu, e o cultură extrem de politicoasă, spectatorii nu vor să râdă prea sonor din teama de a nu deranja, ceea ce poate părea ciudat pentru noi, europenii. Apoi, în timpul spectacolului, își dau seama că totul e creat chiar cu scopul de a îi face să râdă, așa că încep să chicotească, însă tot ducând timid mâna în fața gurii.

În Egipt am fost la un festival cu spectacolul „Oh Oh” (pe care l-am prezentat și la Festivalul de la Sibiu anul acesta), iar  la un moment dat eu îi dau o palmă lui Simone.E unn gest care, în cultura acelei țări, e extrem de ciudat în public, mai ales dacă e făcut de către o femeie față de un bărbat. Când i-am dat palma, în sală s-a lăsat o tăcere totală, stranie (de regulă e un moment când publicul râde), iar o doamnă din fundul sălii s-a ridicat și a strigat în engleză „Do it again! Do it again!” („Fă-o din nou!”). Ne-am dat seama că pentru ei era un gest simbolic foarte puternic, ce ieșea din tiparele culturale ale societății lor, deși noi îl intenționasem evident ca moment umoristic. După spectacol foarte multe femei au venit la noi și m-au îmbrățișat mai ales pe mine, pentru că jucasem un personaj din perspectiva lor anarhic, rebel, puternic, o femeie care nu doar atinge bărbatul din propria ei voință dar o face și ca o declarație de independență.

În Asia publicul e mai rezervat, mai timid. Și acolo contactul fizic în public, atingerea, e altfel percepută decât în Europa și mai ales în țările latine precum ale noastre. De asemenea, când noi doi ne îmbrățișăm în spectacol, în țările arabe se așterne liniște în public, îmbrățișarea între un bărbat și o femeie nu e ceva de râs acolo ci un lucru foarte serios din perspectivă culturală.

Pe de altă parte, în China publicul râde foarte zgomotos mai ales la lucrurile cele mai exagerate din spectacolele noastre, și reacționează mai puțin la momentele poetice, emoționale. Însă sunt teribil de încântați la părțile interactive, când coborâm în public sau luăm pe cineva pe scenă, se bucură extrem de mult, ca niște copii, cu o anumită naivitate. Sunt foarte interactivi și direcți, dacă îi inviți să (se) joace cu tine ca parte din spectacol sunt imediat disponibili și deloc rigizi.

Spectacolul „Pss Pss”, prezentat în 2017 la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (citiți aici cronica acestui spectacol)

Ce artiști de pantomimă clasică și teatru nonverbal v-au inspirat?

Cu siguranță ne-a fascinat lumea lui Chaplin, Buster Keaton, chiar Annie Fratellini (o femeie clovn, actriță de film și cântăreață de la jumătatea secolului XX, născută în celebra familie de clovni Fratellini; ea a fost a patra generație de clovni, și prima femeie clovn de notorietate). De asemenea, fenomenalul mim, actor și regizor francez Jacques Tati, sau alți mari clovni din lumea circului precum George Carl (născut în America, devenit celebru ca și clovn în stil vaudevill; performa fără niciun decor pe scenă, doar cu un microfon sau o armonică).

Cultura contemporană e obsedată de comunicare verbală, scrisă, audio. Ce câștigăm prin întoarcerea la o comunicare nonverbală (fie ea prin expresii faciale, corporale, prin tăceri, sunete etc) și de ce ne fascinează asta?

Probabil câștigăm sănătate mentală, și chiar și fizică. Toată tehnologia și comunicarea online în mod clar ne îndepărtează unii de ceilalți, iar relațiile interumane se modifică. Suntem ființe sociale, a ne privi, a ne atinge, a ne asculta pe viu face parte din felul nostru de a fi ca oameni. În plus, câștigăm un mod de comunicare dincolo de bariere lingvistice și culturale, ne reamintim cum ne putem conecta unii cu ceilalți. De aceea credem că acest tip de comunicare și de emoție, nu se poate transmite printr-un video, motiv pentru care nu am acceptat niciuna din ofertele pe care le-am avut în timpul pandemiei de a ne vinde spectacolele online.

Între nenumăratele lupte printre care trăim (pentru drepturi, identitate, pentru putere, etc.), poate acest tip de teatru  într-un fel copilăresc (în cel mai bun sens al cuvântului) să ajute cumva diviziunile din și dintre oameni?

Credem că da, circul și teatrul nonverbal, fizic, așa cum le considerăm noi, sunt o întoarcere la ceea ce ne e comun tuturor, la corp, emoții, senzații, înțelegere și comunicare dincolo de orice diferențe. Iar bombardarea pe care o suferim constant prin media și internet ne îndepărtează mult de noi înșine și de ceilalți. Genul de circ și teatru pe care le facem noi credem, sperăm, că este un fel de „întoarcere acasă” din acest punct de vedere. Noi așa ne explicăm faptul că lumea pleacă frecvent zâmbind de la spectacolele noastre.

Ce vă inspiră?

Viața de zi cu zi ne oferă multe idei, când mergem la piață, personajele pe care le vedem pe stradă, dinamica dintre oameni, copiii – mai ales copii sunt o sursă de inspirație enormă, pentru că sunt încă „la ei acasă”, în emoțiile și trăirile lor, sunt autentici și simpli, fără limitări sociale.

A schimbat pandemia ceva în modul în care sunt primite spectacolele voastre?

Distanța socială, măștile, cu siguranță ne-au influențat pe toți. Însă chiar și așa, căldura și energia publicului se simte pe scenă, iar asta e esențial. Noi, artiștii, existăm numai datorită acestei energii și interacțiuni. Oamenii în general sunt mai reticenți acum, mai temători, au rămas sechele după această pandemie (care încă nu s-a terminat). Cu toții am trecut printr-o experiență dură, fiecare în felul său, iar asta se simte în reacțiile publicului. E puțin mai dificil să se reobișnuiască să fie împreună, să râdă, să se relaxeze, fără griji. Dar e important să o facem, cu toții.

Ce credeți că ne poate ajuta pe toți să ne vindecăm emoțional de această perioadă?

La leggerezza, e farsi una bella risata (lejeritatea, și o porție zdravănă de râs). Să citim mai puține ziare și să ne lăsăm mai mul duși de instinctul personal, pentru că suntem suprasaturați de informații și într-o stare permanentă de frică. Ne-ar prinde bine mai multă deschidere și elasticitate a spiritului. Și să nu uităm să ne luăm ceva mai puțin în serios pe noi înșine. O doză sănătoasă de autoironie face tare bine.

07
/07
/22

La începutul săptămânii viitoare, luni, 11 iulie, începând cu ora 20.00, Institutul Cervantes din București invită publicul iubitor de cultură la sediul său la un eveniment în aer liber: vernisaj, vizionare de filme și sangría. Evenimentul va avea loc în El Patio, curtea interioară a Institutului, unde artistul vizual Pisica Pătrată a realizat o nouă intervenție murală.

05
/07
/22

15 profesioniști de top din domeniul cultural, marketing și antreprenoriat au acceptat invitația de a deveni mentori la prima ediție Whatifany, programul inovator de orientare profesională dedicat liceenilor. Un demers educațional gândit ca o completare a eforturilor depuse de-a lungul celor 12 ani de studiu, programul debutează cu o ediție-pilot în luna septembrie, la București. Organizat în două etape, începând cu luna septembrie, Whatifany le va oferi participanților șansa de a interacționa atât cu experții din cele trei domenii, cât și cu mediile profesionale în care aceștia activează, în cadrul unor stagii de internship.

03
/07
/22

Ceea ce am văzut la Art Safari, la ediția din acest an, cea cu numărul 9, nu poate fi uitat niciodată. Îți rămân întipărite în minte nu doar arta expusă, extraordinar reprezentată prin lucrările lui Theodor Aman, ale inegalabililor Pablo Picasso și Salvador Dali, Marcel Iancu, dar și parfumul de ulei și acuarelă, întinse cu măiestrie pe pânza veche, ce păstrează patina timpului.

17
/06
/22

VIAȚA SECRETĂ A TABLOURILOR Ziarul Metropolis vă invită la mici incursiuni în existenţa nevăzută, uitată sau ignorată a imaginilor care ne fascinează. Unele au schimbat istoria artei, altele au rămas ascunse printre poveşti.

14
/06
/22

Începând cu acest an, MiniCloud, ediția pentru copii și adolescenți a Festivalului de Teatru Independent UNDERCLOUD, aflat la cea de a XV a ediție, capătă amploare și își deschide porțile zilnic pentru zeci de copii, în perioada 13 – 19 iunie 2022, în București, pe Calea Griviței.

09
/06
/22

Muzeul Abandonului a pornit în toamna anului trecut un amplu proiect de reunire, într-o arhivă digitală, a unor arhive personale și instituționale, deocamdată disparate, toate legate de instituționalizarea și dezinstituționalizarea copiilor din România comunistă și post-comunistă.

09
/06
/22

Artistele Andreea Novac, Irina Marinescu și Alina Ușurelu, împreună cu psiholoaga Mihaela Vechiu, socioloaga Fidelie Kalambayi și medicul Roxana Negureanu prezintă (burn)OUT - Prelegeri și incursiuni performative, la AREAL spațiu pentru dezvoltare coregrafică.