Corespondenţă de la Sarajevo (2): Sfârşitul Occidentului, versiunea Haneke
https://www.ziarulmetropolis.ro/corespondenta-de-la-sarajevo-2-sfarsitul-occidentului-versiunea-haneke/

Corespondenţă de la Sarajevo de Ionuţ Mareş: Deşi nu este cel mai strălucitor titlu al său, „Happy End” este uşor de recunoscut ca fiind un film de Michael Haneke: un rechizitoriu cerebral – însă nu lipsit de sarcasm – al unei familii burgheze în descompunere.

Un articol de Ionuţ Mareş|13 august 2017

Asocierea dintre un titlu precum „Happy End” şi numele lui Michael Haneke implică mai mult decât o doză consistentă de ironie: toţi cei care îi ştiu filmele marelui cineast zâmbesc cu subînţeles şi sunt conştienţi că un final fericit în acest caz înseamnă de fapt opusul – ceva tragic combinat cu mult cinism.

„Happy End”, prezentat în premieră mondială în Competiţia de la Cannes şi inclus în secţiunea Kinoscope a Festivalului de la Sarajevo, nu este cel mai puternic sau original film al lui Haneke. Însă are cu siguranţă toate mărcile de stil ale titratului regizor austriac. Inclusiv umor negru, la care se adaugă o mai mare lejeritate în tratarea unor teme grave.

În centru este obişnuita familia burgheză, de această dată franceză, ai cărei membri locuiesc în Calais, un oraş din nordul Franţei cunoscut pentru numeroşii imigranţi, în bună parte africani, care trăiesc în condiţii mizere, în speranţa că vor putea trece în Marea Britanie pentru o viaţă mai bună.

Mereu preocupat ca poveştile sale să fie ancorate, mai mult simbolic decât realist, în societate şi să surprindă ceva din spiritul timpului în care sunt transpuse în filme, Haneke foloseşte de această dată ca fundal discret criza imigranţilor pentru a satiriza relaţiile şi obiceiurile dintr-o familie burgheză în descompunere din cauza pierderii valorilor morale, aşa cum ni se sugerează implicit.

Totul e condimentat cu introducerea ocazională a unor filmări cu telefonul, realizate de cel mai mic membru al familiei, o fată de 13 ani (jucată de foarte tânăra actriţă Fantine Harduin). După moartea mamei, adolescenta este adoptată de familia tatălui său (interpretat de Mathieu Kassovitz), formată din mai tânăra soţie (Laura Verlinden) care i-a făcut un copil, tatăl (cunoscutul actor Jean-Louis Trintignant) şi o soră (Isabelle Huppert), plus fiul (Franz Rogowski) şi logdnicul britanic (Toby Jones) ai acesteia.

Folosind planuri-secvenţă care nu decurg, narativ, direct unul din altul, ci mai curând se înlănţuie într-o serie de descrieri fragmentate ale unor situaţii ce urmăresc să evidenţieze, prin sarcasm, comportamentul membrilor familiei şi făţărnicia lor, „Happy End” este modul lui Haneke de a spune că civilizaţia occidentală, cu întreaga ei bunăstare, este pe cale de a se prăbuşi, din cauza unui spleen acaparator şi a propriei autosuficienţe.

Bunicul consideră insuportabilă bătrâneţea, aşa că singurul său gând este sinuciderea prin orice mijloace (inclusiv printr-o încercare de a apela la imigranţi opriţi pe stradă). Personajul lui Isabelle Huppert este o femeie de afaceri fără scrupule şi dominatoare în relaţia cu logodnicul şi cu fiul, singurul care pare a înţelege, înspre final, ceva din ipocrizia din jur, motiv pentru care o şi denunţă într-un mod original. Medicul jucat de Kassovitz nu pare să-şi fi iubit fosta soţie şi nu pare a o iubi nici pe actuala, sau cel puţin aşa îi spune fata sa, la rândul ei victimă a acestui mediu pe care Haneke îl prezintă ca fiind profund viciat.

Lipsit de sclipire şi de inventivitate şi chiar de interesul de a pune spectatorul într-o poziţie de disconfort, „Happy End” pare filmul unui regizor preocupat să arate că nu şi-a pierdut prospeţimea şi capacitatea de a fi conectat la problemele lumii occidentale de care a fost interesat întreaga sa carieră. Doar că rezultatul nu este pe deplin convingător.

 

18
/02
/20

CRONICĂ DE FILM Chiar dacă titlul său trimite, în primul rând, la teribilul incendiu din 2015, documentarul „colectiv” (2019), regizat de Alexander Nanau, urmărește mai degrabă efectele tragediei asupra societății. Este o alegere ambițioasă, dar nu lipsită nici de riscuri.

17
/02
/20

„Călătoria fantastică a Maronei” (r. Anca Damian), „La Gomera” (r. Corneliu Porumboiu), „Monștri.” (r. Marius Olteanu), „Parking” (r. Tudor Giurgiu) și „Touch Me Not” (r. Adina Pintilie) intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj. Câștigătorii vor fi anunțați în cadrul Galei Premiilor Gopo, care va avea loc marți, 24 martie, la Teatrul Național I.L. Caragiale din București.

17
/02
/20

Timp de două săptămâni, realizatorii și protagoniștii filmului ”colectiv” se vor întâlni cu publicul din Cluj, Sibiu, Timișoara, Craiova, Sfântu Gheorghe, Brașov, București, Iași, Galați, Constanța, Piatra Neamț și Bacău

13
/02
/20

CRONICĂ DE FILM La aproape 90 de ani, Clint Eastwood nu se lasă: propune un nou film ca regizor, „Richard Jewell” (2019), ajuns acum şi în cinematografele din România. O altă poveste inspirată din realitate despre un erou apărător al Americii, regizată cu aparentă simplitate, dar şi cu obişnuitul patos.

13
/02
/20

Cea de-a 5-a ediție Alpin Film Festival este un tribut adus alpinistului Zsolt Török, pornit în 2019 într-o ultimă expediție, în munții Făgăraș. Sâmbătă, pe 28 februarie, un eveniment special în memoria celui care a dus numele României pe cele mai înalte culmi va avea loc la Castelul Cantacuzino din Bușteni.

12
/02
/20

Asociația Cinemascop cu sprijinul HBO Europe lansează cea de-a 2-a ediție a concursului de scenarii: WRITE A SCREENPLAY FOR…/ SCRIE UN SCENARIU PENTRU…, organizat cu ocazia ediției a patra a American Independent Film Festival, care va avea loc în București, în perioada 24-30 aprilie 2020.

11
/02
/20

CRONICĂ DE FILM În „Tipografic Majuscul”, unul din cele două filme cu care participă la Berlinale, în secţiunea Forum, Radu Jude îşi continuă interesul pentru trecutul României. Acum o face sub forma unui film-eseu greu de încadrat, prin care duce căutările sale stilistice recente într-o zonă radicală şi extrem de ofertantă.

Page 1 of 25812345...102030...Last »