INTERVIU Regizorul basarabean Dragoş Turea vorbeşte într-un interviu pentru Ziarul Metropolis despre „Grădina Sovietică” (2019), documentarul său care discută înfricoşătoarele experimente secrete cu energie atomică făcute de sovietici în agricultura din Republica Moldova.
Un articol de Ionuţ Mareş|1 aprilie 2020
Născut în 1980 la Chişinău, Dragoş Turea a studiat la sfârşitul anilor `90 Comunicare Audiovizuală la Academia de Teatru şi Film de la Bucureşti (denumirea de atunci a UNATC). Apoi a absolvit regia de film la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP) din Chișinău.
A debutat în cinematografie în 2007 cu documentarul „Vasile Mămăligă”, protagonist fiind un personaj aventurier faimos născut în secolul al XIX-lea şi originar din Moldova. Filmul a fost premiat pentru debut de Uniunea Cineaștilor de la Chişinău.
Noul său film, „Grădina Sovietică”, la care a lucrat timp de zece ani, a avut în 2019 premiera mondială în competiţia de documentare a Festivalului de la Sarajevo. În România, a putut fi văzut la Festivalul Astra de la Sibiu şi urma să apară şi în cinematografe în această primăvară, numai că lansarea a fost amânată din cauza crizei sanitare. Scenariul a fost scris împreună cu cineastul Marian Crişan, care este şi co-producătorul şi distribuitorul din România al filmului.
Pornind de la moartea suspectă a bunicii sale, Dragoş Turea descoperă un experiment ştiinţific secret. Filmul este construit sub forma unei anchete care dezvăluie planul secret al lui Nikita Hruşciov de a creşte artificial recolta şi de a transforma Moldova în „grădina sovietică”, prin folosirea energiei atomice în agricultura locală.
Interviul de mai jos este o parte dintr-o lungă discuţie informală pe care am avut-o cu Dragoş Turea în ianuarie în Republica Moldova, la o zi după prima ediţie a Galei Cineaştilor de la Chişinău, unde am făcut parte din juriul care a stabilit nominalizările şi câştigătorii şi unde „Grădina Sovietică” a fost ales cel mai bun film.
În locul unui interviu convenţional, Dragoş Turea mi-a propus o discuţie în maşina cu care m-a dus să văd, la câţiva kilometri de Chişinău, aşa-numitul Câmp Gamma, care apare şi în film – locul unde a existat o staţie experimentală prin care sovieticii cercetau efectele iradierii culturilor agricole şi ale cărei urme încă se mai văd.
Interviul ar fi trebuit să anticipeze lansarea în cinematografe a filmului, însă am decis să îl public chiar şi în contextul amânării, asta şi pentru că „Grădina Sovietică” şi discuţia cu Dragoş Turea tratează un subiect cu rezonanţă şi pentru vremurile tulburi pe care le trăim – amestecul forţat şi exagerat al omului în legile naturii, cu consecinţe imprevizibile.
Dragoş Turea, la Câmpul Gamma în timpul interviului
Ionuţ Mareş: Care a fost punctul declașator al acestui documentar la care ai spus că ai lucrat zece ani?
Dragoş Turea: Inconştient, probabil a pornit din copilărie. Eu provin dintr-o familie de jurnaliști și profesori. Bunicul din parta mamei era profesor de matematică, iar bunica, profesoară de biologie. Fratele bunicii era savant, fizician-chimist. Iar ei când se întâlneau, de sărbători sau cu alte ocazii, discutau și acest aspect, al experimentelor cu radiații în agricultura Republicii Moldova, dar o făceau în șoaptă. Se pare că ei atunci au simțit că e ceva în neregulă.
După decesul bunicii, care a murit acum câţiva ani de cancer, am început să mă interesez mai mult şi să mă apuc de film.
Am cercetat puțin subiectul și am găsit în 2009 la Bălți o rulotă care era destinată pentru iradierea semințelor în câmp. Se mai păstra încă la Institutul de Agronomie de la Bălți, unul dintre cele mai mari institute din timpul Uniunii Sovietice, care era destinat selecției culturilor agricole.
Nu știam la ce merg, dar ştiam că trebuie să o fac. Pentru că nu puteam să-mi permit să închiriez echipamentul de filmare, am investit vreo 5.000 de dolari din banii mei strânşi până atunci din activităţile pe care le făcusem – am fost producător în televiziune, mă băgasem o perioadă şi în imobiliare – şi am cumpărat tot ce puteam să cumpăr.
Am mers la Bălţi cu operatorul Nicu Borș şi cu sunetistul Victor Ciobanu și am găsit un savant, geneticianul Vasile Cazangi, care apare şi în film. Un tip care se ocupase de istoria fasolei. Confesiunea sa părea un basm, un fantasy, şi anume că în anii `60 ar fi transfortat fasolea neagră în fasole albă, folosind izotopi radioactivi.
De ce ar fi făcut asta? De ce ar fi avut nevoie de așa mari resurse să transforme fasolea cu ajutorul radiației?
Pe atunci încă nu știam scopul adevărat. Căutam. Eram și tineri. Nu știam bine ce subiect am prins. Simțeam că e important, dar nu înțelegeam cât e de important. Știam că trebuie să documentez cât de mult pot. Știam că trebuie să îi găsesc un fir logic. Nu aveam un scenariu foarte bine definit.
Ce s-a întâmplat mai departe?
Încet-încet am ajuns la o realitate greu de acceptat: toate culturile urmau să fie tratate cu radiații. Erau zeci de utilaje radioactive mobile și staționare în Moldova. Aproape toate instituțiile statului erau implicate. În anii 1960 a pornit, iar în anii 1970 iradierea a atins proporții enorme. Ca să nu mai vorbesc de Câmpul Gamma, în care se iradiau culturile în câmp deschis.
În cărțile de specialitate de atunci era scris că radiația sporește recolta cu 30% la toate culturile. Suna SF, dar atunci când am început nu-mi puneam problema că radiobiologia ar putea fi o pseudoștiință. Subiectul era prea complicat.
Însă, la finalul filmului, am încercat să arătăm eșecul ei şi faptul că probabil ea trebuia încadrată ca pseudoștiință. Nu mă refer la provocarea de mutații, pentru că este o schimbare. Când tratezi o sămânță sau orice ființă vie cu radiație, apar schimbări, dar poate nu acelea la care te aștepți. Pot fi anomalii cromozomiale, se schimbă structura. Nu știi niciodată ce vei obține.
De ce fusese Republica Moldova aleasă pentru astfel de experimente?
Nu am reușit să găsesc răspuns la toate întrebările. Până la finalul investigaţiei, nu am putut găsi un acord în care să se fi scris că Moldova trebuie să devină centrul experimentelor radiologice în agricultură.
În arhivă, am dat peste savantul Trofim Lîsenko. El îi succedase lui Nikolai Vavilov, cel care pusese bazele geneticii în URSS şi care la un moment dat (în 1941 – n.r.) a fost înlăturat şi trimis la închisoare, unde a şi murit, pentru că s-a spus că tot ce făcuse el nu se mai încadrează în politica oficială. Astfel că Lîsenko devenise şeful pe agricultură şi tot ce ţine de alimentaţie, creşterea recoltei, animale, genetică.
Am găsit câteva referințe la Lîsenko, despre cum în vremea lui Hruşciov venea în Moldova periodic și dădea indicații. Erau tot soiul de experimente ciudate. De exemplu, faptul că trebuie sporită masa musculară la animale. Şi agricultura era supusă schimbării. Miza a fost pusă pe radiații. Au decis să păcălească forța supremă, doar că nu prea merge așa.
Cum ai decis şi gândit stilul filmului, o combinaţie de interviuri şi anchetă în care te pui în faţa camerei, devii la rândul tău personaj?
Noi ne-a axat inițial pe ideea de document. Să facem un fel de document, să filmăm cât mai mult. Am pornit cu interviuri, ca ele să rămână şi să fie valabile oricând. Le-am făcut în formatul clasic, în care un om povestește clar şi coerent ce s-a întâmplat.
De altfel, între timp, aproape toţi cei care au vorbit în film au decedat. Bătrânii care au participat la acele experimente nu mai sunt printre noi și au rămas doar deșeurile.
Ulterior am intervenit în structura filmului cu elementele care ne lipseau, pe care le-am lăsat pe mai târziu.
Iar ideea de a te pune în fața camerei cum a venit?
Prezența mea în cadru a venit pe parcurs. Am înţeles că avem nevoie de ea, ca să dăm coerenţă unui scenariu atât de complicat. Eu eram acolo de la început, dar în afara cadrului. Nu aveam curajul să îmi asum povestea. Dar la un moment dat am decis să fac un pas în fața camerei și să continui investigația avându-mă pe mine ca protagonist.
Tu legi povestea ta personală, pornind de la moartea suspectă a bunicii, de tabloul general al acestor experimente şi de efectele lor novice pe termen lung.
Asta a declanșat istoria. Eu nu am putut să întreb exact cine a omorât-o pe bunica. Noi presupunem că a fost „Kolos” (o instalaţie care iradia porumbul în câmp deschis – n.r.) și că ea ar fi participat (la experimente – n.r.). Se pare că şi fratele ei, care era chimist, a fost implicat în acest lucruri, destul de mult. Doar că nu mai pot să probez. Nu mai știe nimeni de aceste experimente.
Nu v-a fost frică atunci când aţi filmat?
Ba da. Praful radioactiv care se acumulează în timp e cel mai periculos. Iar când am intrat cu luminile și cu echipamentul în depozitul de deşeuri am stârnit acest praf, iar noi îl vedeam cum sclipea.
De unde formularea de „grădină sovietică”?
Hrusciov a spus-o. Traducerea literală din rusă ar fi „livadă”. Dar noi am adaptat-o puțin, în „grădină”. El a venit la Chişinău şi a premiat Moldova pentru rezultate în agricultură, în pomicultură și în tot ce ține de aprovizionarea URSS cu culturi agricole.
Într-un fel, pare că polemizezi cu o anumită nostalgie, că ataci un mit, al acestei „grădini sovietice”.
Aş fi putut să exploatez mai tare acest subiect. Aş fi putut apăsa dur pe pedală. Dar nu am vrut să o fac, pentru că nici nu există o referinţă clară legată de câţi oameni au murit şi în ce perioadă exactă s-a întâmplat. Ştiu la ce pot duce asemenea declaraţii. Am încercat să arăt realitatea aşa cum e şi i-am lăsat pe aceşti oameni să vorbească. Mai degrabă am ridicat nişte întrebări.
