Un spectacol de operă e o plăcere rafinată, şi – când e vorba de Wagner – foarte rară. O plăcere pe care o poţi avea anul acesta la Opera Naţională Bucureşti.
Un articol de Adina Scorţescu|11 mai 2013
În stagiunea aceasta ai ocazia să-l descoperi pe Wagner, live, pentru că Opera Națională București îi aniversează bicentenarul nașterii. În formulă de concert, opera Tannhäuser a fost prezentată la sfârșitul lunii trecute, sub bagheta lui Cristian Mandeal.
Rar ai ocazia să asiști la un spectacol mai plictisitor – din punct de vedere vizual – decât o operă în concert, în care soliștii stau în picioare, în fața stativului pe care e pusă partitura; sau pe scaune, atunci când nu cântă. Însă, dacă treci peste inconvenientul vizual (câteodată te ajută și proiecțiile video, care sugerează spațiile abstracte, ca de exemplu peștera zeiței Venus), ai șansa de a te întâlni cu o creație muzicală care n-o să te lase indiferent.
Primele acorduri din Tannhäuser s-ar putea să-ți sune cunoscut.
Povestea se desfășoară în trei acte. Și, în cazul operei – spre deosebire de cărți sau filme – e bine s-o știi dinainte, ca să nu fii forțat să-ți ții privirea agățată de ecranul de deasupra scenei, care îți furnizează traducerea replicilor. Wagner probabil că n-ar fi ridicat din sprâncene la auzul cuvântului „replici“ (în loc de „arii“), pentru că vedea opera ca pe un gen dramatic complet, în care textul, decorurile, soliștii, corul și orchestra sunt la fel de importante.
În Tannhäuser, eroul principal (care dă și numele operei), un cavaler din Germania medievală (prezentată ca fiind profund religioasă) este condamnat de societate pentru că a cunoscut dragostea impură, carnală, a zeiței Venus. Se duce la Roma, ca să-și ispășească păcatele, însă Papa nu-l iartă. Dar sacrificiul iubitei sale, Elisabeth (care se roagă la Divinitate și, la final, moare) reușește să facă acest miracol.
Povestea e mai complexă (cu declamații de iubire, remușcări, îndoieli, concurs de cântece organizat în castelul din Wartburg) și orchestra punctează, sugerează, învăluie, pe tot parcursul ei (aproape patru ore, cu tot cu pauzele dintre acte). E important de știut că Wagner – spre deosebire de majoritatea compozitorilor de operă, care compun doar muzica – a realizat și libretul. S-a inspirat din povești medievale și din măreția castelului Wartburg, pe lângă care a trecut în 1842, când se întorcea, decepționat, de la Paris.
Personajul Tannhäuser a existat cu adevărat: A fost poet cavaler și pelerin – minnesänger – dintre cei care, în secolul al XIII-lea, colindau pe la curțile princiare germane. A călătorit în Franța, Italia și a luat parte la o cruciadă. De la el au rămas poezii cu note de senzualitate.
Castelul din Wartburg, una dintre sursele de inspirație pentru Tannhäuser
Opera lui Wagner nu e o experiență la îndemână – e complexă, lungă, obositoare (pentru public, dar mai ales pentru soliști. Efortul vocal la care sunt supuși eroii principali este atât de mare, încât doar câțiva indivizi dintr-o generație reușesc să facă roluri wagneriene). Îți cere multă atenție, dar îți și oferă pe măsură – o muzică ce pare fără sfârșit, în care inflexiunile vocii se contopesc cu sunetele orchestrei. Nu se întâmplă mare lucru pe scenă? Nu-i nimic, închide ochii și lasă-te invadat de muzică.
Info
Tannhäuser, de Richard Wagner
Dirijor: Cristian Mandeal
Maestru de cor: Stelian Olariu
Scenografie, light design și video design: Adriana Urmuzescu
Din distribuția de pe 26 aprilie: Marius Vlad Budoiu (Tannhäuser), Iulia Isaev (Elisabeth), Antonela Bârnat (Venus), Horia Sandu (Hermann)
Foto: Alexandru Constantinescu, Wikipedia
