Trebuie să ai talent ca să desenezi. Fals. Cel mai des întâlnit răspuns la întrebarea: „Desenaţi?” este „Ei, mai mâzgălesc, dar n-am eu talent”.
Un articol de Teodora Vărzaru|20 octombrie 2019
Oamenii folosesc această frază cumva ca pe o scuză pentru că nu s-au apucat de un instrument sau de o formă de artă vizuală, deși le-ar fi plăcut să o facă. E drept, unii rețin și își însușesc informația mai repede decât alții, unii au coordonarea mână-ochi mai bună, unii pot vedea mai clar în spațiu, dar aceste abilități nu reprezintă talentul. Sunt aptitudini pe care ți le poți dezvolta pe măsură ce exersezi.
Dacă simți nevoia să desenezi, dar nu ai o aptitudine clară pentru arte vizuale, poți să te concentrezi pe exercițiu și repetiție. Desenul este de fapt un vocabular, un limbaj vizual. Ca orice limbaj, are nevoie de timp și de practică pentru a fi perfecționat.
Înainte să scriu acest articol despre beneficiile desenului, am vorbit cu mai mulți colegi – artiști și profesori – și i-am întrebat ce cred ei despre ideea de talent. Toți au răspuns că nu e vorba de un dar divin, că este nevoie de perseverență combinată cu mii de încercări – eșuate sau nu – amestecate la rândul lor cu o tehnică impecabilă, pentru a ajunge la un rezultat extraordinar.
Când am întrebat mai mulți adulți din diverse medii de ce desenează și ce înseamnă pentru ei desenul, au răspuns, folosindu-se de rațiune, că desenul înseamnă o idee incipientă, expresie, decorațiune, estetic, sau că le folosește la locul de muncă. Când i-am întrebat pe copii de ce desenează au spus că pur și simplu le place să facă asta. Pentru ei, desenul nu e doar primul contact activ cu lumea artei, ci și primul mijloc de pătrundere în lumea imaginației. Desenul e o joacă, iar atâta vreme cât desenele lor pot rămâne sincere și dezinhibate, copiii nu se vor opri din desenat. Pur și simplu le produce o senzație de bucurie, la fel ca joaca.
Copiii se opresc din desenat atunci când sunt descurajați, comparați și criticați: „Și asta ce vrea să fie!?”. Un exemplu foarte bun care ilustrează ceea ce tocmai am spus ar fi celebrul fragment despre elefantul înghițit de șarpe, din Micul Prinț, de Antoine de Saint-Exupery.
„Le-am arătat oamenilor mari capodopera mea şi i-am întrebat dacă desenul acesta îi sperie. Ei mi-au răspuns: – De ce să te sperii de-o pălărie? Desenul meu nu înfăţişa o pălărie. Înfăţişa un şarpe boa care mistuia un elefant. Am desenat atunci şarpele boa pe dinăuntru, pentru ca astfel să poată pricepe şi oamenii mari. Ei au întotdeauna nevoie de lămuriri. Oamenii mari m-au povăţuit să le las încolo de desene cu şerpi boa, fie întregi, fie spintecaţi, şi să-mi văd mai degrabă de geografie, de istorie, de aritmetică şi de gramatică. Aşa s-a făcut că, la vârsta de şase ani, am părăsit o strălucită carieră de pictor. Nereuşita cu desenul meu numărul 1 şi cu desenul meu numărul 2 îmi tăiase orice curaj. Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată, şi e obositor pentru copii să le dea întruna lămuriri peste lămuriri.”
Un simplu desen nu are de ce să ne sperie și nu trebuie să ne inhibe. Poate fi privit ca un mijloc de înregistrare a datelor, un mijloc de expresie, un mijloc prin care se poate transmite un mesaj, o refulare sau, dacă simplificam ideea de desen, poate fi redus la un semn lăsat de un instrument pe o suprafață (din punctul de vedere al semioticii).
Când mă duc la magazinul de unde îmi cumpăr materiale de pictură aud tot mai des oameni care le pun întrebări asistentelor din magazine ori le fac mărturisiri: „mă distrez și eu cu pastel” sau „creion cărbune din ala… cum îi zice, aveți?!”. Mă surprind plăcut întrebările acestea. Desenul nu se mai face doar la școală. Oamenii s-au prins că desenul este o activitate extrem de plăcută și ușor de făcut acasă, pentru care de multe ori îți trebuie doar un creion și o foaie.
Unii, după ce prind „gustul”, încep să experimenteze cu cărbune sau pastel, dar aici mulți dintre ei se pierd, fiindcă nu știu cum să le folosească și atunci încep să se uite la tutoriale. Ceea ce e foarte bine, atâta vreme cât oamenii continuă să fie curioși și să caute, dar căutarea asta trebuie direcționată spre marii maeștri ai artei universale. Așa cum și Michelangelo se uita cu admirație la Phidias sau la Praxiteles. De acolo începe tot, de la maeștri. De la cineva care a ajuns la un nivel foarte ridicat de pasiune și măiestrie. Nu din tutoriale și de la youtuberi din păcate, deși carismaticul Bob Ross a avut un success nebun cu tutorialele sale în toată America.
De ce? Pentru că tutorialele nu dau feedback, așa că oamenii nu știu cum să-și corecteze propriile greșeli și progresează greu sau deloc.
Desenul îți înlesnește coordonarea mână-ochi, poate fi o formă de terapie, ajută la dezvoltarea răbdării, a capacității de observație și a atenției la detalii. Ne provoacă să fim creativi și să ne adaptăm la situații neașteptate. Vezi? Nu desenăm neapărat pentru ca lucrările noastre să fie expuse într-o zi la Muzeul Național de Artă al României. Scopul poate fi propria bucurie sau dorință de joacă. Și-atunci, de ce să ne blocăm în întrebarea „am sau nu talent”?
Teodora Vărzaru este artist plastic și de peste 8 ani predă cursuri de desen la Fundația Calea Victoriei.
