Dan Tudor: „Pentru mine teatrul e un cadou extraordinar”
https://www.ziarulmetropolis.ro/dan-tudor-pentru-mine-teatrul-e-un-cadou-extraordinar/

S-a născut pe 12 iunie 1967 şi crede că teatrul este un dar pe care l-a primit din cer. Până la 49 de ani, viaţa i-a oferit un spectacol extraordinar. Chiar de ziua lui la Teatrul Metropolis i se joacă spectacolul „Dator vândut”

Un articol de Monica Andronescu|9 Iunie 2016

O copilărie dură, dispariția mamei, iar apoi întâlnirea cu teatrul, care brusc, pe negândite, într-un concediu la mare i-a schimbat viața. Dan Tudor este astăzi un regizor și un actor popular, ale cărui spectacole se joacă pe scene din toată țară sau din străinătate. La Teatrul Metropolis, a montat de-a lungul timpului „Gaițele”, „Bădăranii” sau „Dator vândut”, programat chiar de ziua lui, pe 12 iunie, în două reprezentații. Dan Tudor a avut un traseu cu totul aparte în teatru. Într-o zi, un om l-a descoperit, iar existența lui s-a rupt în două. Vă oferim o călătorie cu Dan Tudor prin propria lui viață…

Pe 12 iunie împlinești 49 de ani. Cum e viața la 49 de ani?

Nici nu-mi vine să cred că asta e vârsta. Eu am intrat mai târziu la teatru. Dar emoția și neliniștea au sporit, n-au scăzut. Având șansa asta extraordinară de a fi lângă artiști, lângă oameni care au căutat desăvârșirea, viața pare altfel. Dar trebuie să spun acum, la 49 de ani, că eu, ca actor, n-am făcut ce mi-am dorit, n-am fost niciodată mulțumit de ce-am făcut. Și poate nemulțumirea asta m-a făcut să mă repoziționez și să merg spre regie. Tipul acesta de imaginație regizorală pe care n-o puteam valorifica, era un fel de piedică pentru mine ca actor, pentru că în actorie trebuie să te subordonezi. Și eu nu puteam face asta. Mi se părea prea puțin. Dar mai târziu mi-am dat seama că acest „prea puțin” era, de fapt, prea mult. Mi-am dat seama după ce am început să fac regie. Și povestea asta a început la Teatrul de Comedie – acolo unde a început, de fapt, și povestea mea cu teatrul.

Și cum a început povestea ta cu teatrul?

Aveam 24 de ani. E o poveste care mie mi se pare uneori mai importantă decât ce-am făcut în teatru. Viaţa întotdeauna o ia înaintea teatrului. Am fost şofer pe camion şi pe la 24 de ani, într-un concediu, o întâmplare pur şi simplu absurdă… Pe litoral, l-am cunoscut pe Silviu Stănculescu, care pe atunci era director la Teatrul de Comedie. M-a întrebat dacă am făcut vreo facultate, i-am spus că nu, că asta am vrut să mă fac, şofer, că am făcut liceul de mecanică. El m-a chemat la Teatrul de Comedie unde pe vremea aia erau regizori Valeriu Moisescu şi Sanda Manu, şi m-au ascultat într-o zi. Pe urmă mi-au zis că n-ar fi rău să mă duc la teatru. Eu am crezut că mă cheamă să conduc camionul teatrului sau nu ştiu ce autocar. Dar n-a fost aşa, m-a trimis să fac pregătire pentru institut. Asta era în iunie, în august am dat examen şi am intrat. Simplu şi dintr-odată.

Iar regie, spui tu, ai început, la un moment dat să faci dintr-o întâmplare…

Un regizor rus m-a distribuit într-un tractorist care voia să devină actor. Și cum eu fusesem șofer înainte, s-a gândit că mă potrivesc. Dar proiectul acela s-a oprit și eu simt acum că a fost un moment decisiv. Poate dacă aș fi făcut acel rol, drumul meu ar fi fost altul. Pentru că eu am fost distribuit de obicei în roluri din aceeași tipologie – personajul rău – și n-am ieșit din schema asta care am simțit eu că mă limitează. Dacă aș fi făcut rolul acela poate că traseul meu era altul. Eu am nevoie de poezie în viața mea. Dar poezia n-a venit… Viața a fost dură, am fost lovit de mic. Toată viața m-am apărat. Acesta e un laitmotiv al vieții mele și pe undeva regret că n-a fost altfel. Tot timpul regret ce n-am făcut… trăiesc din regrete.

IMG_8651_resizeȘi care sunt regretele care revin cel mai des?

Am ajuns în meseria asta dintr-o întâmplare. Și nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost descoperit mai devreme, dacă n-aș fi pierdut atâția ani. Ce s-ar fi întâmplat dacă m-aș fi gândit la meseria asta din anii de liceu. Pentru că e o meserie care presupune informație, pe care de cele mai multe ori n-o poți recupera integral. Am făcut eforturi de a recupera, însă frustrările și condiția socială cu care pornești pe un câmp de luptă cum e teatrul sunt niște pietre de moară pe care le cari. De-asta le spun copiilor mei, dacă au un vis, de-acum să înceapă să lucreze pentru el. Visul de mâine are amintirile de azi.

Ți-a povestit cineva vreodată cum a fost ziua în care te-ai născut?

Nu. Doar o mătușă mi-a spus cum mama m-a arătat pe geam de la maternitate tatălui meu care era în curte. Însă amintirea nașterii celor trei copii ai mei mă face să retrăiesc acea zi altfel. Pe urmă, lucrurile s-au schimbat, iar dispariția mamei mele mi-a marcat viața.

A fost un accident?

Mama avea 39 de ani și ne-a luat casa foc. Când am venit acasă de la școală nu mai rămăsese nimic. Eu aveam vreo 12 ani. Tata a intrat s-o salveze, dar nu s-a putut. Tata trăiește și azi. Toate amintirile astea mintea mea a încercat apoi să le elimine. Dar cumva sunt și parte din puterea mea. Mai sus de asta aproape că nu poate exista o suferință. Așa ceva e un șoc uluitor.

Și unde era casa ta?

Aici, aproape de București, la Bragadiru. Era acolo o apă care trecea prin spatele casei, iar noi, doi copii mici, eu și fratele meu, stăteam și ne uitam ore întregi la apă și urlam efectiv. Tata era la spital, ea moartă, eram aproape singuri. Dar povestea asta ne-a imunizat teribil. Eu am văzut ce înseamnă să se întâmple rău pe lume. Ce poate fi mai sus de asta? Când vezi totul năruit și pe tata care muncise o viață, distrus… Tata nu s-a recăsătorit și pentru noi e un zeu, pentru că ne-a crescut singur.

IMG_8497_resizeÎnainte de acest sfârșit al lumii? Care e prima amintire cu mama?

Într-o iarnă am coborât dintr-o rată, la o intersecție a drumurilor între Giurgiu și București, la Călugăreni. E un drum unde, dacă faci la stânga, ajungi în comuna Mihai Bravu, de unde era mama mea. Ne-a lăsat mașina acolo și era o zăpadă mare și aveam de mers vreo doi-trei km pe jos. Mi-aduc aminte drumul acela, cu noi de mână micuți, mergând prin zăpadă… Mergeam la bunica, totul era așa idilic, oameni de zăpadă, copii de la țară. Iar când am ajuns în centrul comunei unde era o cooperativă, am văzut în fața ei două căprioare. Acolo în spate e pădurea de la Comana… Erau două căprioare de-ale românești, mari, albicioase acolo pe zăpadă. E o imagine care mi-a rămas în minte.

Adolescența a fost mai grea?

Da. Eram trei bărbați, eu, tata și fratele meu. Aveam treburile clar delimitate. De-asta și acum eu mă descurc ușor cu toate, pentru că am învățat atunci. Concepția tatălui meu despre viață era că pentru un om cu familie tot timpul undițele trebuie să stea în apă.

În adolescență te pregăteai, deci, pentru o carieră de… șofer de camion?

Tata m-a dus la liceul militar în clasa a VIII-a. Am stat acolo două săptămâni și pe urmă am fugit, am sărit gardul și s-a trezit cu mine acasă. Săracul, nu i-a venit să creadă când m-a văzut. I-am spus că nu pot să rezist acolo. Așa că a căutat să vadă unde mai sunt locuri. Și pentru că bunicul meu din partea mamei lucra în pădure, era lucrător forestier, au discutat ei și au văzut că au mai rămas locuri la Brănești, la Liceul Silvic și au zis: hai să-l facem pădurar. Am stat acolo clasa a IX-a și a X-a. Practica o făceam în pădure, iarna. Le și povestesc acum copiilor mei și nu le vine să creadă.

Și te-au ajutat lucrurile astea? Sau ți-au frânt aripile?

De-aici se trage seva. Experiențele de viață sunt foarte importante. Firescul în scenă nu se dobândește, se re-dobândește. Oamenii normali, de pe stradă, au un firesc al problemelor. Și dacă n-ai trăit nimic, n-ai cum să-l ai. Iarna tăiam brazi pentru vânzarea în piețe. Tăiam cu niște drujbe, tiruri întregi. Dar după doi ani am fugit și de-acolo. M-am urcat pe un tren și am fugit. Și până la urmă am ajuns la București la ce mai rămăseseră locuri, adică la șoferi pe autobuz. Am intrat acolo, m-am făcut șofer și am lucrat timp de șase ani, până la 24 de ani. Am lucrat și la fântânile arteziene din centrul civic, la curățenie, le spălam, dădeam cu mătura și ne băgam în vanele alea de jos și dădeam drumul la apă numai când venea Ceaușescu.

IMG_8651_resizeLa Revoluție ce făceai?

Am fost la Revoluție din prima zi. Pe 21 decembrie, eu, cu fratele meu și cu un prieten care a și murit la Revoluție, ne-am dus împreună cu un văr și cu prietena lui, undeva pe la CEC-ul mare, că voiau ei să-și pecetluiască legenda și să mergem la un restaurant – un restaurant cum erau pe-atunci, fără perdele, fără față de masă… Când am ieșit de acolo am văzut 30 de nebuni, care veneau de la Universitate. Și am rămas cu ei. Am stat acolo în toate zilele Revoluției. N-am certificat de revoluționar, dar am steagul de la Revoluție, cu gaura aia în mijloc și am păstrat hainele cu care am fost îmbrăcat. Dacă te uiți pe înregistrare, acolo la CC, unii au aruncat cu lemne în Ceaușescu, în timp ce vorbea. Noi eram cei care au aruncat. Era o amețeală și o nebunie totală. Alergam, am făcut cordoane de revoluționari și controlam mașini. Într-un control din ăsta am găsit o mașină a unor țigani care furaseră niște pantofi dintr-un magazin, o mșină plină cu pantofi… Era o debandadă generală. Pe urmă la un moment dat am văzut un nor de soldați care veneau spre noi și am fugit pe străzi de nebuni, care încotro. Eu fugeam cât puteam și unul după mine, în spate la o sută de metri. Eu mă ascund după stâlp, se ascunde și el. La un moment dat, nu mai pot să alerg și, pe lângă PECO, mă opresc să-i dau una în cap cu un bolovan. Când ajunge lângă mine văd că era frate-meu. Cam așa a fost la Revoluție…

Dar spui că ați ajuns acolo din întâmplare. Voi pentru ce luptați de fapt?

Era o stare în care nu-ți mai păsa efectiv ce se întâmplă cu tine. Era o eliberare incredibilă, dar și o presiune generată de o furie teribilă a mulțimii. Dar au fost multe lucruri ciudate acolo. Unul dintre ele, cum ajungeau oamenii ăia în tancuri și de ce în momentul în care intrai în televiziune nu mai trăgeau în tine? A fost un joc… Dar pentru noi, cei care am fost în stradă, chiar a fost Revoluție.

Toate poveștile astea sunt un bagaj bun sau sunt o piatră de moară? Ce ai tu în plus față de tinerii care trăiesc acum, care n-au trăit experiența comunismului, a Revoluției?

Cred că ei sunt în câștig. Atunci până și visele erau cenzurate. Puteai să-ți închipui până-ntr-un zid. Toate legăturile tale cu libertatea erau tăiate. Orice amintire din școală are și componenta asta a fricii, iar frica deformează totul. Frica te lasă să visezi doar cu frâna trasă. Într-un fel e îngrozitor. Am avut norocul să lucrez în străinătate. Sunt sigur că armele mele acum îmi permit să mă lupt de la egal la egal pe orice nivel. Dar faptul că atâta vreme n-am știut ce înseamnă o competiție loială, asta se transformă în handicap. Mă întrebam tot timpul dacă cei din jur n-or să mă creadă nepregătit. Când lucram în Irlanda și vedeam că oamenii mă apreciază pe bune, mă uitam suspicios în jur să nu spună altceva pe la spatele meu. Și toate astea din comunism vin. Văd că acum, mai ales în filmul românesc, toată perioada asta e explotată intens. Și înțeleg exact de ce. Au găsit o nișă în care se exprimă. Dar, pe de altă parte, identitatea acestui neam nu s-a făcut doar râzând de noi. Pe mine asta mă deranjează. Suntem chiar un neam de handicapați? De corupți? Totuși, avem o literatură minunată, și noi vorbim numai de jegul ăsta? De ce?

IMG_8662_resizeSă înțeleg că visele pe care le-ai avut la Revoluție s-au prăbușit?

Nu, pentru că era și o revoltă personală. Mulți eram acolo prinși într-o revoltă personală, nu era vorba neapărat de aspirații… Visul oamenilor din perioadă comunistă nici măcar nu era libertatea, pentru că nu aveau noțiunea. Erau mai degrabă chestii primare. Dar am rămas cu un lucru, e o reacție imediată împotriva dictaturii de orice fel. De-asta am plecat de la Comedie și m-am mutat la Național, de-asta am plecat de la Național… Pentru că nu mai suport nicio formă de impunere.

Într-o lume teatrală relativ săracă, tu lucrezi mult, ești bine plătit, care e secretul?

Nu știu nici eu. Pentru mine teatrul e un cadou extraordinar. Nu știu de unde a venit. Am devenit un regizor popular. Renunț uneori la proiecte prin țară ca să fiu aproape de familie. Și mi se pare extraordinar că pot să renunț și să spun „nu”. Mă simt ca un copil căruia i s-a făcut un cadou. L-am chemat pe tata la teatru odată, la un spectacol după Goldoni. Și nu știu cum s-a întâmplat, dar în fața teatrului de Comedie, când am închis ușa mașinii, i-am prins degetul. Și el a stat cu degetul umflat tot spectacolul. L-am așezat acolo pe primul rând, iar sfârșit l-am întrebat: „Ai râs, tată?” Zice: „Nu, mă, că am ținut degetul ăsta în sus”. Și mi-a spus: „Măi tată, tu parcă n-ai mai crescut deloc. Te păcălesc ăștia cum vor”. Că așa era rolul… Dar mie mi s-a părut un mare compliment, pentru că el m-a văzut copil, m-a văzut fericit, așa cum eram cândva.

Dacă ar fi să facem un joc de imaginație și n-ar fi existat vacanța la mare care ți-a adus în dar teatrul, cum ar fi arătat viața ta?

Aș fi fost și eu un omuleț care muncea cinstit… Cred că aș fi fost fericit și așa. Dacă mi s-ar lua totul, inclusiv teatrul, mi-ar rămâne familia și asta e cel mai important. Dar aș fi cumva fără aripi.

Fotografii de Laura Dobre

12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »