INTERVIU Dana Ciobanu este una dintre cele mai cunoscute jurnaliste TV şi actriţe de la Chişinău. Într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, ea vorbeşte despre parcursul său, despre cum îmbină televiziunea şi actoria, despre rolurile din filme, dar şi despre situaţia din Republica Moldova.
Un articol de Ionuţ Mareş|24 aprilie 2020
Născută la 20 aprilie 1984, Dana Ciobanu a studiat actoria la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice (AMTAP) de la Chişinău, după o încercare ratată de admitere la UNATC Bucureşti, despre care acum vorbeşte cu seninătate şi umor, deşi atunci a fost un moment traumatizant.
Încă din timpul facultăţii, a îmbinat jurnalismul (mai întâi la radio şi apoi la televiziune) cu actoria, în principal în teatru, dar de câţiva ani şi în cinema. Din 2016 este actriţă la Teatrul Geneza ART, un teatru independent de succes din Chişinău, şi din 2017 este prezentatoare de emisiuni la TVR Moldova.
Recent a jucat în câteva scurtmetraje şi a avut roluri principale în două din foarte puţinele lungmetraje care s-au realizat în ultimii ani în Republica Moldova: „Ultima zi din mai” (2018), de Igor Chistol, şi „Resentment” (2018), de Natalia Shaufert (care poate fi văzut gratuit aici). Pentru rolul din „Resentment” a fost nominalizată la începutul anului la categoria cea mai bună actriţă la prima ediţie a Galei Cineaştilor din Republica Moldova.
Ionuţ Mareş: Ai spus într-un interviu că atunci când erai adolescentă ai ştiut că vrei să faci ori jurnalism, ori actorie. Ce te atrăgea spre ele?
Dana Ciobanu: De mic copil simţeam că asta mi-ar plăcea să fac, că teatrul sau jurnalismul ar fi vocaţia mea. În şcoală eram printre cele mai talentate eleve care recitau. Participam la toate concursurile de recitare şi eram văzută actriţa şcolii. Acest lucru mi-a insuflat siguranţa şi încrederea că asta e vocaţia. În plus, acasă, în familie, eram foarte mult încurajată şi susţinută. Parcă ai mei ştiau că voi fi actriţă, că sunt talentată în această zonă. În ceea ce priveşte jurnalismul, scriam mult. Scriam eseuri, articole, colaboram cu ziare pentru juniori. Era cumva predestinat. Alte domenii nu mă prea interesau.
Şi totuşi oscilai între cele două.
Nu eram sigură, deşi mai tare îmi doream actoria. Dar ştiam şi că jurnalismul e foarte interesant şi că l-aş face uşor. De asta oscilam. La un moment dat am pus două bileţele într-o pălărie şi am ales unul. Am scos bileţelul cu jurnalism şi atunci mi-am dat seama că vreau să fiu actriţă. Exact opusul.
La finalul liceului, în 2003, ai venit la Bucureşti cu dorinţa de a face actorie la UNATC?
Da. Era Florin Zamfirescu rector. Ţin minte că în ziua examenului era o ploaie torenţială. Am intrat direct din stradă, am dat proba de actorie pentru a rămâne acolo şi eram sigură că am reuşit. Probleme cu încrederea nu aveam, eram sigură de talentul meu, de aptitudinile mele. Doar că a doua zi am aflat că nu sunt admisă.
Atunci, am solicitat o întâlnire cu rectorul universităţii, să mi se explice în faţă care e problema. Şi Florin Zamfirescu mi-a zis că eu trebuie să fac orice altceva decât actorie, pentru că aceasta nu este punctul meu forte, că nu am talent pentru aşa ceva, că sunt prea grasă pentru profesia asta. M-a bulversat. Aproape m-a dat jos de pe scaun. Dar pentru că eu sunt din fire ambiţioasă, a fost un motiv în plus să cred în mine şi să merg pe calea mea. I-am spus că o să audă de mine, de Dana Ciobanu, am trântit uşa şi am plecat la Chişinău (râde – n.r.).
Nu te-a descurajat ce ţi-a spus?
M-a descurajat pe moment. A fost o durere. Mergeam pe stradă şi mi se părea că toţi ştiu că am picat la facultate. Era un şoc extrem de mare. Eram singură. Eram prima dată în Bucureşti. Nu aveam nici rude. Nu aveam pe nimeni. Prin cunoscuţi mi s-a transmis o cheie la o garsonieră, nici nu îl văzusem pe proprietar. Am dormit o noapte în Bucureşti, după care am luat autobuzul şi am revenit la Chişinău.
Am dat imediat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicări la Chişinău, să nu pierd anul. Am fost admisă la buget. Am făcut un an de jurnalism. Între timp mă pregăteam şi pentru actorie. Fugeam de la ore ca să îl studiez pe Stanislavksi. Studiam mult mai aprofundat. Rana era vie. Ştiam că trebuie să recuperez. Şi am dat apoi la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice (AMTAP), la actorie.
Am reuşit, iar, la buget. Făceam concomitent două facultăţi la buget, ceea ce contravenea legii. Am fost prinsă. Am spus că fac asta până voi fi prinsă, pentru că îmi plăceau amândouă. Nu puteam renunţa. Deja mă simţeam bine în jurnalism. Aveam succesele mele. Şi teatru îmi doream foarte mult, reuşisem şi la buget. A mers până la un moment dat, când am fost chemată la rectorat la jurnalism şi mi s-a spus că ceea ce fac nu e bine şi că trebuie să aleg. Am ales teatrul.
Şi ai făcut patru ani de teatru.
Da. Nu am şi master, am doar licenţa. Am renunţat la ultimul examen de la masterat, pentru că mi-e era cam lene să mă duc. Eram mai teribilistă. Nu m-am dus la ultimul examen pentru că nu am avut chef. Aşa că masterul încă nu mi l-am luat. Dar mai am şanse (râde – n.r.).
Apoi ai început să faci jurnalism de radio.
Am început să fac jurnalism radio din facultate. În primul an era practica obligatorie şi eu mi-am găsit un post de radio. De acolo am fost solicitată la încă două posturi de radio, pentru că aveam voce bună şi făceam ştiri. În paralel cu facultatea de teatru, lucram la trei posturi de radio. Este foarte solicitant. Alergam foarte mult. Dar nu voiam să pierd niciunul. În Chişinău, în acele vremuri, era destul de greu de supravieţuit. Bursa de student nu îmi ajungea decât pe 2-3 zile. Aveam nevoie de o sursă de existenţă pe care aceste posturi de radio mi-o ofereau. Lunar aveam o sumă a mea. Nu depindeam de părinţi. Jurnalismul ar fi prima mea meserie.
Apoi, în paralel, ai început să joci în teatru.
De la examenul de diplomă din facultate imediat am fost selectată în Teatrul „Eugène Ionesco”. A venit Petru Vutcărău (actor, regizor şi director de teatru – n.r.) şi ne-a selectat pe câţiva studenţi. Pentru mine era o onoare să lucrez în acel teatru. Era visul meu. La acel moment, era teatrul cel mai bun din Republica Moldova. Am fost şapte studenţi dintre cei mai buni invitaţi. Eram prieteni în facultate şi apoi am mers şi în acest teatru. Începea frumos.
Ce te atrage la actorie?
Sunt mai multe aspecte care îmi creează atât confort, cât şi disconfort. Dar e un disconfort de care devin dependentă, atât în teatru, cât şi în film. În meseria mea de actriţă cred că mă atrage foarte mult posibilitatea de a intra în pielea cuiva şi de a simţi lucruri de care poate aş fi privată în viaţa mea de zi cu zi. E o şansă să fiu diferită. Întotdeaua am fost mai rebelă, şi ca adolescentă, şi ca tânără. E vorba de şansa de a mă pune în pielea altora şi de a trece dintr-o extremă în alta. Să mă depăşesc, să mă cunosc, să-mi fac de cap în roluri diferite. Tentaţia asta mă macină.
Cum se influenţează reciproc jurnalismul şi actoria?
La facultatea de teatru ni s-a spus că dacă mai facem şi altceva în afară de actorie cu siguranţă ne va strica, ne va dăuna meseriei. Şi că trebuie să ne dedicăm unei singure meserii, actoria, şi să mergem pe calea asta fără a privi în părţi, fără a fi influenţaţi de alte domenii, pentru a fi consecvenţi şi buni în meseria noastră.
Dar eu mi-am dovedit încă din facultate că pot face mai multe lucruri, dacă mă organizez, mă disciplinez şi mă concentrez. Nu ştiu cât de mult m-a ajutat jurnalismul în actorie. Cred că mai mult teatrul m-a ajutat să fiu cât de cât bună în jurnalism, pentru că la facultate făceam şi dicţie, şi transmiterea vocii.
Sunt mai multe momente care mi-au prins bine în facultatea de teatru şi pe care le-am aplicat în jurnalism. Mă simt bine în faţa obiectivului la TV pentru că am avut oarecare experienţă în film. Experienţa asta a început în facultate, atunci când colegii noştri de la regie şi de la imagine ne chemau pentru testele lor şi pentru filmele de scurtmetraj de diplomă. De atunci nu îmi mai e frică să înfrunt camera de luat vederi, pentru că aveam deja o mică experienţă. Jurnalistmul TV şi filmul sunt lucruri absolut diferite, dar tehnic există şi asemănări.
Dar ce îţi place la actoria de film? Cum simţi relaţia cu aparatul de filmat, care captează altfel emoţiile pe care le transmite un actor?
E foarte dificil pentru un actor care lucrează permanent în teatru să lucreze brusc în domeniul cinematografic, pe un platou de filmare şi în faţa unui obiectiv. La teatru suntem învăţaţi să ţinem cont de ultimul spectator din rândul din spate, să transmitem şi emoţia accentuat. Mimica e alta. Lucrăm mai exagerat. Nu întotdeauna, dar cam acesta e modelul.
Şi atunci când filmăm – rar, pentru că avem puţine şanse să apărem în producţii de cinema – noi avem un mic trac. Trebuie să avem un autocontrol deplin fizic şi emoţional, să fim foarte degajaţi. Acestea două sunt principalele diferenţe.
E foarte dificil. Poate pentru spectatorul care priveşte filmul nu pare nimic greu. Dar, pentru un actor care e obişnuit cu teatrul, jucatul sporadic în film e destul de stresant – trebuie să îţi setezi volumul, toată expresia feţei, pentru că aparatul vede tot. Când aveam ocazia să filmez mai des, intrasem deja în apa asta, mă simţeam mai liberă. Dar pentru că acum fac mult teatru, când revin pe platoul de filmare iarăşi trebuie să îmi setez toate aceste momente, să nu exagerez.
Dar, în afară de teamă, bănuiesc că asta te şi stimulează.
E un disconfort care pe mine mă tentează, mă provoacă. Sunt în zodia Berbec, sunt ambiţioasă, provocările îmi plac, şi de aceea momentul când trebuie să mă pun într-un alt unghi îmi place. Simt satisfacţie de la lucrul pe platoul de filmare. În plus, sunt un om care vorbeşte puţin şi ascultă mai mult. Nu sunt vorbăreaţă. Îmi place să ascult. Acest fel de a fi mai introvertită coincide cumva cu jocul cinematografic. Nu sunt foarte expansivă. Dar în viaţa de zi cu zi eu sunt puţin diferită, prietenii ştiu. E un alt fel al meu de a fi. De asta poate şi mă simt bine şi îmi place.
Se fac puţine producţii cinematografice în Republica Moldova, dar în ultimii ani a mai crescut numărul lor. În ultimii 2-3 ani ai jucat în câteva filme. Ai avut şansa unor roluri principale în două lungmetraje: „Ultima zi din mai” (2018), de Igor Chistol, şi „Resentment” (2018), de Natalia Shaufert. Plus câteva scurtmetraje. „Resentment” e un film cu acţiunea plasată într-o perioadă dificilă pentru R. Moldova, în timpul războiului din Transnistria din 1992, şi e făcut de o tânără regizoare. Cum a fost experienţa asta?
E un film bazat pe fapte reale. Este povestea unei mătuşi a Nataliei Shaufert. Ea a fost martora acestei drame de familie. De la entuziasmul ei a pornit acest film.
Nu este un film „low budget”. Este un film „no budget”. A fost foarte minimalist. Dar totul a fost făcut cu inima. Pentru mine a fost o experienţă extraordinară să primesc un rol central într-un film. Aveam câteva experienţe în scurtmetraje, însă nu se compară cu experienţa de pe platoul de filmare la un lungmetraj. Filmarea a durat câţiva ani. Era nevoie de toamnă sau de iarnă. Trebuia să aşteptăm să vină anotimpul potrivit. Eu între timp mă mai schimbam. A fost foarte interesant.
Deşi era foarte tânără, avea până în 30 de ani când a realizat filmul, Natalia Shaufert era foarte ambiţioasă. Acest fapt îmi dădea foarte multă putere. Avea o mare încredere în ea şi în echipa ei, care era formată doar din prieteni.
Cum a fost pentru tine să încerci să te transpui într-o perioadă ca cea de la începutul anilor `90, când erai şi tu copil?
Este imaginea copilăriei mele – anii `90. Foamea extremă din Chişinău. Sărăcia în care ne-am trezit cu toţii brusc. Peste noapte am rămas cu nimic. Era foarte dificil. Erau foarte recognoscibile starea, atmosfera, senzaţiile. O vedeam practic pe mama în acest personaj. O blândeţe extremă. Aşa o vedeam pe mama – blândă, iubitoare. Cuminte. Eu sunt diferită de personajul meu.
Cum vezi tu relaţia cu regizorul?
Şi în teatru, şi în film, întotdeauna mi-a plăcut să am în faţă un regizor puternic, de la care am ce învăţa, care mă poate orienta corect în rolul meu, mă poate ajuta, mă poate influenţa. Eu sunt un actor ascultător. Îmi place să fiu ghidată.
Atunci când am în faţă un regizor puternic, care mă face să cred în povestea lui şi în viziunea lui, mă simt bine. Mă pot dărui acestei viziuni. Când am un regizor mai slab, care nici el nu ştie ce vrea sau nu are nicio viziune asupra filmului pe care îl creează, e ceva mai dificil, trebuie să mă bizui doar pe propriul instinct. În cele câteva proiecte cinematografice la care am participat am avut parte de diferiţi regizori, dar cei mai mulţi m-au influenţat şi sunt mândră că am avut şansa să lucrez ei, cum ar fi Natalia Schaufert, Igor Chistol sau Ciprian Mega.
Ce rol crezi că joacă frumuseţea ta în actorie? A contat în rolurile care ţi s-au oferit?
La un moment dat, chiar la „Resentment”, era o problemă. Echipa zicea că nu e posibil ca o fată frumoasă să nu aibă noroc la bărbaţi şi că poate ar trebui să mă mai „mutileze” puţin (râde – n.r.). Însă Natalia a spus nu şi că se întâmplă ca femei frumoase, singure, parcă exemplare, cuminţi, să nu aibă noroc.
Eu zic că frumuseţea este foarte subiectivă. Uneori frumuseţea îţi aduce foloase, alteori îţi pune piedici. Depinde de conjunctură, iar în film depinde de viziunea regizorului, de cum vede el acţiunea, personajul. În filme, frumuseţea mea nu a fost pe primul plan niciodată.
În cele două lungmetraje joci nişte personaje tragice, triste, femei simple.
Frumuseţea mea nu mi-a servit până acum. Nu am jucat nicio femeie fatală. Nu am avut aşa roluri.
Dar ţi-ar plăcea să joci?
Mi-ar plăcea orice care mă scoate din zona mea de confort şi care mă provoacă. Da, mi-ar plăcea să joc şi femei fatale, dacă scenariul e foarte interesant.
Cum vezi tu mica cinematografie din Republica Moldova, care în ultimii ani a mai prins puţin avânt?
Urmăresc foarte atent ce se întâmplă aici. Mi se pare că noi avem nevoie de mici momente de tranzit până a ajunge să înţelegem şi să percepem altfel cinematografia mondială şi până a face altfel de filme. Eu îi încurajez pe băieţii şi fetele care se apucă să facă filme. Entuziasmul lor mi se pare bun. Păcat că nu au suficiente resurse, pentru ca acest entuziasm să fie susţinut. Foarte mulţi sunt talentaţi. Sporadic sunt şi sclipiri extraordinare de talent aici – din punct de vedere al regiei, al imaginii sau al actoriei.
Poate că venind din România sau privind de peste Prut, tot ce se întâmplă aici în Republica Moldova e foarte stângaci, încă neprofesionist. Eu zic că avem nevoie de această perioadă de creştere. Să urmărim mai mult ce se întâmplă dincolo. E o perioadă de acumulare. Şi, cu siguranţă, se va întâmpla.
Am încredere în cinematografia din Republica Moldova. Va fi ea împreună cu cinematografia română? Va fi separată? Nu pot să ştiu. Dar cred că vor fi cu siguranţă izbucniri frumoase. Cuminţenia noastră basarabeană există în sânge şi în creaţie. Încă parcă ne temem să creăm lucruri mai mature, mai îndrăzneţe. Pe de altă parte, şi acest curaj are nevoie de o susţinere financiară. Ca să îţi permiţi să experimentazi e nevoie şi de bani.
Eşti actriţă şi jurnalistă şi, în afară de zona culturală, urmăreşti cu siguranţă ce se întâmplă în Republica Moldova şi în plan politic şi social. Tu eşti o persoană de succes. Dar cum te simţi în Republica Moldova? Cum vezi tu ce se întâmplă în ţară?
Sunt momente în care sunt foarte sufocată, pentru că nu văd foarte des lumina de la capătul tunelului. Sunt şi momente când se porneşte ceva, apare un murmur social, când crezi că totul va fi bine, că totul e posibil, că totul se va schimba, pentru ca ulterior această speranţă şi acest entuziasm să moară.
Din fire, sunt optimistă. Dar, în Republica Moldova, optimismul şi speranţa sunt puse la grea încercare, inclusiv din punct de vedere cultural. Sunt oaze culturale. Sunt oameni care sunt adevărate oaze, de la care te inspiri. Sunt colective teatrale, muzicale, din diferite alte domenii, care continuă să facă eforturi colosale pentru a supravieţui şi a crea. Sunt două momente: să supravieţuieşti şi să creezi. Efort dublu.
De exemplu, e Teatrul Geneza ART în care lucrez. E un teatru independent, care se bazează pe propriile resurse financiare şi se gestionează astfel încât să poată susţine acest colectiv de 10-12 oameni. Dar e unicul teatru independent din Republica Moldova care are un asemenea succes. Nu s-a mai văzut în ultimii 10-15 ani, după „Eugène Ionesco”, ca un teatru să poată aduna săli arhipline. Minuni se întâmplă. Nu doar în Teatrul Geneza ART, ci şi în alte colective teatrale, muzicale, în care lumea rezistă. Dar sunt puţine şanse ca oamenii să reziste mult timp pe cont propriu. E nevoie, bineînţeles, de o bună situaţie socială, financiară, politică în ţară, pentru ca noi să putem respira adânc din plămâni şi să ne putem vedea de treabă fără a fi nevoiţi să supravieţuim fiecare în familia lui. Să nu ne gândim la pâine, ci la artă, cultură, valori.
Te-ai mai gândit să vii în România, să încerci să faci televiziune şi actorie la Bucureşti?
Am foarte mulţi prieteni stabiliţi în Bucureşti, Braşov, Cluj. Prieteni buni care se simt bine în România. Au fost nevoiţi să treacă şi ei printr-o perioadă de adaptare, dar se simt bine acolo, se simt acasă.
Uneori revin la ideea de a pleca din Republica Moldova şi de a mă stabili în România. E un subiect deschis. Încă nu am luat nicio hotărâre, atât timp cât în colectivul în care activez mă simt foarte bine şi el îmi suplineşte această necesitate. Doza mea de cultură aici e satisfăcută. Fac teatru şi mă simt bine.
Dar asta e pe moment. Oricând lucrurile se pot schimba rapid. Şi coronavirusul a dat o lume peste cap. Astăzi mă simt aici bine, dar acasă poate fi oriunde, acolo unde sunt ai tăi, acolo unde faci lucruri frumoase.