CARTEA DE CINEMA Proaspăt apărută la Editura Polirom, „Cinema în RSR. Conformism şi disidenţă în industria ceauşistă de film” este o provocatoare carte a istoricului Bogdan Jitea. O analiză a mecanismelor de control şi propagandă, dar şi a câtorva forme de rezistenţă în cinematografia din perioada lui Ceauşescu.
Un articol de Ionuţ Mareş|1 februarie 2021
Analiza cinematografiei române din perioada comunistă a intrat de câţiva ani într-un con de umbră, după ce acum un deceniu oferea câteva volume importante.
Membrii vechii generaţii de critici şi istorici de film fie s-au retras, fie au plecat dintre noi. Iar noile generaţii au avut alte zone de interes, în special Noul Cinema Românesc (a cărui etapă istorică s-a încheiat de asemenea).
După ce şi-au lansat acum ceva timp jurnalele sau cărţile de memorii şi de interviuri, cineaştii veterani au dispărut din atenţie la rândul lor. Lucian Pintilie ne-a părăsit în 2018, precedat sau urmat de câţiva dintre colegii de generaţie mai conformişti, în timp ce Mircea Daneliuc şi Dan Piţa par să fi renunţat la filme (primul scrie cu efervescenţă cărţi de literatură, iar cel de-al doilea ar fi de câţiva ani în pregătirea unui nou proiect, despre Brâncoveanu).
Totuşi, sunt şi excepţii: Stere Gulea şi Nicolae Mărgineanu continuă să lucreze, cu mai mult sau mai puţin succes artistic, iar Iosif Demian a realizat, după mult timp, un nou film, încă nelansat, şi în 2019 a publicat o excelentă carte-interviu (în care i se confesează jurnalistei Laura Dumitrescu), din păcate puţin discutată, deşi se găseşte în librării (am comentat-o aici).
Editura Noi Media Print întreţine o colecţie de cărţi despre cineaşti români de altădată, însă distribuţia şi promovarea lor sunt tot mai limitate, iar absenţa perspectivei critice şi tonul encomiastic al autorilor le fac puţin relevante.
În tot acest peisaj, apariţia în 2021, în colecţia de cinema a Editurii Polirom, a unui volum precum „Cinema în RSR. Conformism şi disidenţă în industria ceauşistă de film”, scris de istoricul Bogdan Jitea, este salutară.
Cu atât mai mult cu cât filmele realizate în perioada comunistă continuă să umple programul unor televiziuni, iar de câţiva ani au şi două posturi dedicate – Cinemaraton şi ComedyEst -, fără a fi minim contextualizate.
„Cinema în RSR” este la origine o teză de doctorat coordonată de Lucian Boia, de la care Bogdan Jitea s-a inspirat în deconstrucţia mitologiei din comunism, aplicată aici pe cinema, şi susţinută în urmă cu câţiva ani la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.
Spre deosebire de o istorie clasică a filmului românesc scrisă de un critic, perspectiva de aici este a unui istoric al comunismului. Însă un istoric bun cunoscător şi al cinema-ului, pentru care are o pasiune veche, dar şi cu o excelentă stăpânire a metodologiei de consultare şi folosire a arhivelor, esenţială într-un astfel de demers.
Structura cărţii, sugerată încă din subtilu, propune o împărţire a cinematografiei din timpul lui Ceauşescu între „conformism” şi „disidenţă”. La o primă privire, o astfel de opoziţie ar putea părea simplificatoare, lipsită de nuanţe.
De altfel, nici Bogdan Jitea nu insistă suficient în a explica faptul că cenzurarea sau interzicerea unui film într-un astfel de regim autoritar nu e automat o garanţie a calităţii respectivei opere cinematografice, dat fiind arbitrariul unora dintre decizii, la fel cum nu toate titlurile de pe linia oficială sunt lipsite de valoare artistică.
Însă această scăpare poate fi de înţeles şi are motivaţii implicite credibile. Cartea nu îşi propune să se lanseze în analize formale, de limbaj cinematografic. Bogdan Jitea merge pe alte două direcţii şi o face foarte bine.
Una este remarcabila cercetare în arhive, de la stenograme ale diferitelor discuţii din anii `60-`80 care au vizat cinematografia sau documente oficiale care au definit strategiile din domeniu şi până la proteste ale unor cineaşti incomozi sau dosare de urmărire ori de colaborare ale fostei Securităţi. Este descrierea unei birocraţii înspăimântătoare, dar şi a unei butaforii – deşi aveau loc interminabile şedinţe despre presupusele probleme ale cinematografiei, evident că se evita exact problema principală, şi anume lipsa libertăţii artistice.
La asta se adaugă interviuri inedite pe care istoricul le-a făcut cu unii cineaşti de atunci şi cu foşti oficiali ai regimului şi, pentru un context teoretic şi istoric mai larg, câteva volume de limbă engleză sau franceză care s-au ocupat de cinematografia din perioada URSS şi din ţările comuniste satelit din Balcani (des citată, pe bună dreptate, este substanţiala şi fundamentala carte „Le cinéma roumain dans la période communiste: représentations de l’histoire nationale”, de Aurelia Vasile, apărută în 2011 la Editura Universităţii din Bucureşti şi rămasă, din păcate, doar în franceză, deci mai puţin accesibilă unui public larg).
Tot acest demers complex, extrem de dens în detalii, este o istorie instituţională a filmului românesc în comunism şi permite în acelaşi timp o mai bună înţelegere a felului în care au funcţionat şi au evoluat teribil de numeroasele mecanisme de control şi cenzură din perioada ceauşistă în cazul cinematografiei. Şi, în fundal, este pus în strânsă legătură cu transformările regimului ceauşist însuşi – de la relativa liberalizare şi deschidere spre Occident din a doua jumătate a anilor `60 şi înăsprirea treptată a supravegherii şi izolarea naţional-comunistă din deceniul următor şi până la momentul neaşteptat de scurt respiro de la începutul anilor `80 (care a permis apariţia unor filme mai incisive) şi degradarea şi falimentul din ultimii ai sistemului.
Această radiografie a modului de acţiune a regimului în raport cu industria filmului, prin multiplele sale filtre de control (de la planurile tematice pentru scenarii la interzicerea efectivă a unor filme considerate neconforme), reafirmă cu tărie o evidenţă deoseori uitată.
Mai exact, controlul a fost atât de strict, încât cinematografia din perioada comunistă ar trebui privită în primul rând ca un produs de propagandă, lipsit de inocenţă chiar şi în cazul unor filme care urmăreau să distreze spectatorii. Aşa cum demonstrează Bogdan Jitea, ideea fusese importată din URSS şi impusă de regimul comunist instalat după război în România, iar Nicolae Ceauşescu nu a făcut decât să o preia şi să o adapteze intereselor sale.
Iar cele câteva filme care nu s-au lăsat atinse de discursul oficial sau au avut elemente de contestare – şi care de altfel au rezistat şi cel mai bine trecerii timpului – au fost mai degrabă excepţii izolate, opere ale unor cineaşti mai îndrăzneţi şi rezultate ale unor conjucturi favorabile (un moment de confuzie sau de vag dezgheţ, sprijinul neaşteptat de la câte un oficial important sau încăpăţânarea câte unui regizor de a nu ceda).
De altfel, în unele subcapitole, Bogdan Jitea analizează în detaliu câteva din cele mai cunoscute astfel de cazuri – „filme interzise” precum „Reconstituirea” şi „De ce trag clopotele, Mitică?”, ambele de Lucian Pintilie, şi „Faleze de nisip”, de Dan Piţa, precum şi „filme-problemă”, cum ar fi „Croaziera” şi „Glissando”, de Mircea Daneliuc.
Incursiunea pe care o face istoricul prin toate mecanismele utilizate de regim pentru a dirija cinematografia demonstrează, în final, că opţiunea sa de a folosi opoziţia „conformism”/„disidenţă” se justifică. Absolut nici unul din filmele perioadei nu poate fi discutat în afara raportului – de subordonare sau de opoziţie – cu regimul şi cu discursul oficial al momentului în care a fost realizat şi lansat (sau interzis). Lucru valabil inclusiv pentru ecranizări, pe care unii cineaşti le alegeau pentru că sursa literară clasică le oferea ceva mai multă libertate şi îi apăra de comenzi indigeste. Însă şi ele erau, în fond, o eschivă, o metodă de supravieţuire artistică mai puţin compromiţătoare decât altele.
A doua mare direcţie pe care o urmează Bogdan Jitea este o dublă analiză. Prima – mai amplă – deconstruieşte mitologia aşa-numitei „epopei naţionale cinematografice”, acea serie de filme istorice, despre personalităţi şi fapte eroice din trecutul îndepărtat, realizate pentru a legitima regimul şi cultul liderului său unic, dar şi pentru a întări discursul naţional-comunist. A doua discută, fără a intra în profunzime, câteva din trăsăturile „filmelor de actualitate”, care, alături de filmele istorice (dar cu mai puţin succes la public decât acestea), erau văzute de maşinăria de propagandă ca un instrument indispensabil în transmiterea lozincilor şi orientărilor oficiale în rândul oamenilor.
Poate cea mai pasionantă parte a acestei cărţi care se citeşte oricum cu plăcere este ultimul capitol, dedicat formelor de rezistenţă. Ca strategii de rezistenţă mai puţin contondente, dar nu lipsite de pericole în ochii culturnicilor, Bogdan Jitea identifică „evadarea în supraestetism şi ecranizări” şi „fuga în Occident”. Cu acest prilej, autorul readuce în atenţie cazul dramatic al regizorului Mircea Săucan – cineast cu convingeri comuniste în tinereţe, dar ale cărui stil nonconformist şi înclinaţie spre formalism l-au transformat într-un artist persecutat de regim, fiind nevoit în cele din urmă să plece în Israel.
Fascinantă este analiza evoluţiei şicanelor dintre cel mai teribilist şi incomod regizor rămas în ţară, Mircea Daneliuc, liderul incontestabil al unui grup restrâns de cineaşti care aveau curajul să agaseze regimul, şi diverşi reprezentanţi ierarhici ai sistemului. Bogdan Jitea reconstituie în amănunt această relaţie, atât din mărturii ale unora dintre cei direct implicaţi, cât şi pe baza arhivelor, inclusiv a dosarelor de supraveghere a lui Daneliuc.
Iar volumul se ancheie cu două teribile studii de caz, două paradoxuri care arată perfidia regimului. Unul relevă că, deşi a fost un cineast-vedetă conformist, ba chiar un favorit al sistemului, nici Sergiu Nicolaescu nu a scăpat de a fi urmărit de Securitate.
Altul, prin tragismul său, poate rezuma o întreagă epocă: deşi făcea parte din grupul contestatarilor, scriind memorii alături de Mircea Daneliuc şi Stere Gulea, şi a ţinut un jurnal ascuns – publicat după Revoluţie – în care critica regimul, Alexandru Tatos a cedat şi a semnat la începutul anilor `80 pactul cu Securitatea, devenind informator, Bogdan Jitea sugerând că asta i-a adus unele avantaje. Iar informaţia că racolarea s-a produs chiar înainte să realizeze „Secvenţe”, unul dintre cele mai bune şi mai sincere filme româneşti, m-a tulburat profund.
