A intrat în cinematografele din ţara noastră filmul artistic italian „Notti magiche” (regia Paolo Virzi). Specialiştii – şi aici putem lăsa un hohot binefăcător de râs – îl descriu „comedie întunecată”.
Un articol de Andrei Crăciun|12 iulie 2019
Sunt mai multe motive – toate însemnate – pentru care ați putea opta să mergeți la cinema ca să vedeți Notti magiche. Poate cel mai însemnat este nostalgia. Dacă aveați cinci ani în 1990, atunci sunt șanse mari să prezentați o dispoziție melancolică cu gândul la vara aceea italiană, cântată de Gianna Nannini și Eduardo Bennato.
Atunci în Italia s-a desfășurat un campionat mondial de fotbal, dar nu a fost doar atât. Lumea noastră toată era tânără, căzuse Zidul de la Berlin, trăisem Revoluția și toate speranțele ne erau la început de drum. Până și Generația de Aur (egalii Argentinei lui Maradona într-un meci la Napoli!) abia își începea deceniul excepțional, glorios și obsedant. Pentru români, Notti maghice înseamnă ceva – mult.
Filmul lui Paolo Virzi nu este însă despre calcio. Folosește muzica acelor meciuri de neuitat pentru a spune o altă poveste, nu mai puțin frumoasă: agonia marelui cinematograf italian, care își trăia amurgul.
E o lume în destrămare – deopotrivă tristă, cumplită și comică – în care visele tinerilor sunt măcelărite de realitate. Scenariul e simplu: trei scenariști (finaliști ai unui important premiu) sunt acuzați de moartea unui producător. Presupusa crimă a avut loc tocmai când Italia pierdea – în detrimentul Argentinei – calificarea în finala Cupei Mondiale. Numai că… dar nici nu vă spun.
Poate exista și argumentul că o puteți revedea (chiar dacă puțin) și pe Ornella Muti – dacă mai știți dumneavoastră ce a însemnat Ornella Muti în istoria filmelor de cinema și în istoria sentimentală a spectatorilor de dincoace de Cortina de Fier.
Pentru mine, însă, cel mai important e altceva: recuperarea unei atmosfere cu desăvârșire dispărute. Eu îl numesc Marele timp al prieteniei și al oamenilor vii, de dinainte de marile descoperiri tehnologice care ne-au îmbătat cu iluzii și ne-au lăsat străini și singuri, fiecare de partea sa a micului ecran din palmă.
Și mai mult – dureros de frumos – timpul acela emoționant e recuperat dintr-un spațiu magic: Roma.
Roma e frumoasă, dureros de frumoasă, în toate filmele de cinema, dar în Notti magiche atinge o poezie cum rareori…
Sigur, că filmul își propune (și reușește) să parodieze câteva mituri despre marele cinema italian, însă toate acestea sunt, vă spun sincer, lipsite de orice importanță în fața frumuseții dureroase și amuțitoare a Romei de atunci și poate că dintotdeauna.
Comedie întunecată – auziți și dumneavoastră ce spun specialiștii! Să râdem, deci – să râdem pe săturate de domniile lor, cât ne ascundem lacrimile.
E o lume în destrămare – deopotrivă tristă, cumplită și comică – în care visele tinerilor sunt măcelărite de realitate.
