Despre puterea memoriei, cu scriitorii Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Cătălin Pavel și Ioana Pârvulescu
https://www.ziarulmetropolis.ro/despre-puterea-memoriei-cu-scriitorii-gabriela-adamesteanu-mircea-cartarescu-catalin-pavel-si-ioana-parvulescu/

1. O introducere

Gazda serii a fost prestigiosul jurnalist belgian Pieter Stockmans. Domnul Stockmans a început seara cu o amintire personală: era foarte tânăr în decembrie 1989 și a văzut la televizor execuția soților Ceaușescu. A fost șocat. Nu mai văzuse așa ceva. Nimeni nu mai văzuse așa ceva. A fost prima Revoluție din istorie transmisă live.

Stockmans le-a propus invitaților români un format interesant: să împartă seara în trei momente diferite. Primul dedicat vieții sub comunism, al doilea dedicat momentului 1989 și al treilea celor treizeci de ani de atunci. Discuțiile au luat-o însă înaintea planului și scriitorii români nu au mai apucat să spună ce a făcut fiecare la Revoluție.

Mircea Cărtărescu avea 33 de ani la Revoluție. A trăit, așadar, mai mult în comunism. A fost prezentat drept cel mai tradus și premiat scriitor român contemporan, trilogia sa Orbitor, autobiografică, a fost socotită cea mai cunoscută dintre operele sale.

Cărtărescu a fost înainte de 1989 profesor de limba și literatura română la o școală din Colentina, iar după Revoluție a ajuns profesor la Universitatea din București.

Gabriela Adameșteanu avea 48 de ani la Revoluție. Despre ea, publicul de la Bruxelles a putut afla că și-a menținut înaltele standarde literare în ciuda cenzurii. Gabriela Adameșteanu este tradusă la Gallimard, în Franța, iar cartea Dimineață pierdută este unanim recunoscută drept o capodoperă.

Cătălin Pavel avea numai 13 ani la Revoluție. Este scriitor și doctor în arheologie. Ioana Pârvulescu avea 30 de ani la Revoluție. Gazda de la Bruxelles a prezentat-o publicului drept o scriitoare de succes în România, cărțile sale devenind rapid bestseller-uri. De asemenea, i-au fost menționate prestigioasele premii internaționale obținute în carieră, precum și cartea cea mai cunoscută: Viața începe vineri.

Sala de la BOZAR dedicată evenimentului a primit spectatori de toate felurile: studenți români în Belgia, români care lucrează în numeroasele instituții europene din Bruxelles și nu numai, profesori belgieni de literatură, cititori familiarizați cu literatura română, îndeosebi cu cărțile lui Mircea Cărtărescu. De aici s-a plecat. Cătălin Pavel și Mircea Cărtărescu s-au adresat publicului în engleză. Ioana Pârvulescu și Gabriela Adameșteanu au vorbit în franceză.

2. Înainte de 1989 – cum folosesc acești scriitori români trecutul

Gazda a început cu o întrebare generală: cum funcționează trecutul în opera lor? Prima a răspuns Gabriela Adameșteanu, care a mărturisit că și-a scris marile cărți de dinainte de 1989 cu gândul la prezentul de atunci.

Ele sunt cărți despre trecut abia acum.Despre Dimineață pierdută, Adameșteanu a spus că și-a dorit să scrie un roman despre ce însemna să fii vârstnic și sărac în România sub Ceaușescu. Cartea a apărut cu cinci ani înainte de Revoluția din 1989 și reușea să fie, totuși, în mare măsură și despre trecut, arăta cum la începutul secolului XX țara românească era plină de speranțe pentru a ajunge aproape de sfârșitul aceluiași secol îngenuncheată și aproape învinsă.

Mircea Cărtărescu a făcut, poate fără să își propună, o demonstrație că a rămas în mod fundamental un poet. Cuvintele sale despre trecut au curs ca și cum ar fi fost versuri.

Trecutul e tot, viitorul e nimic, a spus Cărtărescu, aceasta fiind și ideea de bază din Orbitor. Suntem ca păsările și ca fluturii care zboară cu o singură aripă, a spus Cărtărescu. Trecutul îl știm, și unde nu mai știm îl inventăm, viitorul e mereu o necunoscută, a spus Cărtărescu. Suntem statui compuse din propriul nostru trecut, a spus Cărtărescu.

Foarte interesant pentru public a fost următorul aspect: la ce s-a trecut după 1989 în România și în restul Europei? Democrație liberală, a spus gazda, dar cu jumătate de gură, mărturisind că nu știe dacă e chiar așa. Capitalism, să zicem, s-a spus la un moment din sală. Un fel de libertate sau altceva, s-a mai spus.

Mircea Cărtărescu a vorbit de umbrele noului regim (cele cincizeci de umbre ale lui Grey, a glumit scriitorul), aducându-și aminte că în acești ultimi treizeci de ani de multe ori a mai așteptat poporul român luminița de la capătul tunelului.

Înainte de 1989, a povestit scriitorul, era o persoană absolut comună, venind dintr-o familie care nu se remarca prin nimic. Mama sa era casnică, tatăl fusese muncitor, reconvertit profesional la meseria de jurnalist specializat în agricultură. Primul lucru pe care l-a învățat acasă, își amintește Cărtărescu, a fost că ei sunt oameni mărunți, nu sunt în măsură să judece regimul și cu atât mai puțin să spună ceva rău despre conducători. Așa l-a învățat mama sa, iar Mircea Cărtărescu, care era doar un copil pe atunci, a crezut-o. Ca orice copil își credea părinții cei mai înțelepți oameni din lume.

„Chiar dacă trăim într-un colț, vom avea probleme dacă vorbim, nu spune mai departe ce auzi în casă” – așa a grăit mama lui Mircea Cărtărescu.

Cu anii, copilul a început să vadă și o altă realitate – realitatea adevărată. Iar pe când era elev de liceu și mai bine și mai târziu, pe când era student la Litere, înțelesese perfect că toți românii trăiau într-o închisoare, că el însuși era un sclav într-o închisoare și că în orice moment putea fi o victimă inocentă a regimului, cum se întâmplă încă astăzi cu atâția nevinovați din Coreea de Nord.

„Eram prizonierii unui sistem crud și nebunesc, care avea fațete sovietice, dar și fasciste, naziste”, rezumă treizeci de ani mai târziu Cărtărescu. Era totuși convins că un astfel de sistem, atât de monstruos, se va prăbuși de la rădăcină, până nu va mai rămâne – biblic – piatră pe piatră.

Cătălin Pavel și-a început seara mulțumind lui Dumnezeu pentru generoasele idei despre diversitate care circulă în spațiul public european. Acestora, a spus Pavel, li se datorează prezența sa pe scenă lângă trei mari scriitori. Când ai trei mari scriitori, diversitatea – în înțelesul ei european – te împinge să îl chemi și pe al patrulea, în formare. Cătălin Pavel se alinta, iar sala l-a îmbrățișat imediat cu un ropot de aplauze.

Tânărul scriitor român a arătat că el chiar trăiește din trecut, fiind la bază arheolog. Arheologii caută în trecut, reconstruiesc vieți trecute, constată că trecutul e ciudat, că oamenii făceau lucrurile diferit în trecut. Și ca și cum nu era de ajuns că e arheolog, Pavel mai e și scriitor, adică acel gen de oameni care, dacă nu facem să ne fie greu, adormim.

Amintirile lui Cătălin Pavel dinainte de 1989 sunt legate de lipsa frumuseții. Pur și simplu, frumusețea fusese exclusă din regimul comunism, o mai găsea uneori în natură, în copaci, în chipul mamei și al surorii sale (nu și al tatălui, care purta barbă, și nu poți fi frumos când ai barbă, a spus Pavel, care poartă el însuși barbă, stârnind un nou rând de aplauze).

Dar în rest – nu mai era frumusețe înainte de 1989. Fusese abolită. Oamenii se îmbrăcau urât, clădirile erau urâte, totul era urât. Poate că asta e cea mai mare traumă cu care au rămas oamenii, mai puțin – se înțelege – cei care au traume politice, care au trecut prin închisorile politice sau altele de acest gen.

Existau și lucruri frumoase, ele veneau toate de peste granițe sau de dincolo de un altfel de graniță – din trecutul României.

Obiectele din România de odinioară, cele care supraviețuiseră, vorbeau despre o lume în care frumusețea era la locul ei.

Și pentru a compensa toată această lipsă a frumuseții în dictatură, oamenii se retrăgeau în cărți. Acolo era teritoriul deplin al frumuseții și al libertății.

Ioana Pârvulescu citea înainte de 1989 multe jurnale din Interbelic și găsea acolo cuvinte normale, o scriitură normală, departe de limba de lemn a propagandei. Se refugiase, de asemenea, cumva în trecut, era o escapistă la rândul său.

În limbajul timpului de atunci, în România nu se întâmpla nimic rău, totul era roz, iar dacă nu era roz era din cauza dușmanilor din interior și din exterior. Așa că nu i-a fost greu Ioanei Pârvulescu să idealizeze Interbelicul. Atunci progresul era vizibil, marile speranțe nu fuseseră contrazise.

Ioana Pârvulescu vine din Brașov, pe care l-a numit cel mai frumos oraș din România. Din păcate, nu era în localitate în timpul revoltei muncitorilor din 1987, care anunța, cu doi ani înainte, Revoluția. A scos din geantă volumul colectiv Și eu am trăit în comunism și l-a prezentat publicului din inima Europei. E o carte care vorbește despre experiențe cotidiene, aspecte mărunte din viață, care toate la un loc dau dimensiunea întunecatei tragedii traversate de România sub comunism. Ioana Pârvulescu și-a exprimat speranța că această carte va fi tradusă, pentru ca restul lumii să știe că românii au cunoscut foamea, frigul, frica ani și ani la rând.

3. Cenzura

S-a discutat apoi despre cenzură, iar Gabriela Adameșteanu a evocat amintiri din perioada în care lucra într-o editură și se ocupa de enciclopedii. Absurdul era la cote fabuloase, pentru că o enciclopedie a istoriei românilor n-a mai apărut niciodată, deși s-a lucrat ani de zile la ea.

De la an la an creștea capitolul dedicat lui Nicolae Ceaușescu, iar după ce el a fost tot mai bolnav, iar țara a încăput tot mai mult pe mâinile soției sale, trebuia să crească și capitolul despre Elena Ceaușescu. Până la urmă, volumul n-a mai fost publicat. Erau tineri, debutanți, când au început. Până să termine această enciclopedie care nici n-a mai apărut nu mai erau tineri deloc, rezumă Gabriela Adameșteanu și în acest rezumat e toată istoria comunismului târziu. A lucrat apoi la Cartea Românească, poate cea mai prestigioasă editură de dinainte de 1989.

Cărțile Gabrielei Adameșteanu au apărut grație unui redactor de carte excepțional, Magdalena Popescu, care nu i-a cerut să taie niciodată nimic. Și Mircea Cărtărescu a debutat grație unui redactor de carte excepțional, poetul Florin Mugur, care s-a luptat cu cenzura, îmbătrânind pentru lirica lui Mircea Cărtărescu.

Publicul din Bruxelles a putut să afle cum arătau fețele cenzurii, cine erau cenzorii, cum se negociau cărțile, frază cu frază, cum puteau fi salvate, uneori, capodoperele.

Fiecare carte de literatură primea pe atunci o viză pe care scria așa: corespunde din punct de vedere artistic și politic.

Ioana Pârvulescu n-a corespuns din punct de vedere artistic și politic, așa că primul său volum de poeme a apărut imediat după Revoluție, la Editura Eminescu, după ce stătuse cu anii uitat printr-un sertar în editură.

4. După 1989. Așteptând o nouă generație

S-a mai vorbit despre anii de după Revoluție. Ioana Pârvulescu a mărturisit că a început să trăiască abia la treizeci de ani, atunci s-a născut a doua oară, când și-a dobândit libertatea. Primii ani de tranziție nu au fost ani prielnici pentru literatură. Scriitorii s-au avântat în presă. Tranșeele războiului cu urmele comunismului se mutaseră în redacțiile gazetelor, așa că scriitorii au devenit și ziariști (în lumea liberă, traseul e de obicei invers).

Romanele nu mai erau la modă, poezia nu mai interesa, s-a sperat în zadar că vor ieși de prin sertare mari capodopere cenzurate, dar n-au mai ieșit.

Totuși ceva trebuie subliniat, iar Ioana Pârvulescu a subliniat asta: pentru mulți scriitori români, literatura a fost totul înainte de 1989, era o zonă aproape sacră. Și mai e ceva. „Încă îmi e foame de libertate”, s-a confesat Pârvulescu.

Cătălin Pavel le-a spus spectatorilor o glumă din comunism: se făcea că un deținut aflat la pușcărie voia să citească o carte. Nu avem cartea asta, dar îl avem pe autor, i s-a răspuns. Oamenii din Bruxelles au înțeles și au râs.

Literatura influențează mersul istoriei, a arătat Cătălin Pavel, dar într-un mod mult mai subtil. Nu s-a schimbat peste noapte felul cum se face justiție, după ce s-a citit Procesul lui Kafka. Nu. Dar oamenii care citesc o literatură a libertății sunt mult mai greu de târât în despotism.

Ioana Pârvulescu a intervenit citând un autor polonez: Literatura nu schimbă istoria, ci oamenii.

Gazda serii a fost curioasă de ce nu se scrie despre migrație, aceasta fiind o problemă majoră a României în ultimii treizeci de ani. Gabriela Adameșteanu l-a asigurat pe jurnalistul belgian că scriitori români au început să abordeze și această temă.

Înainte de întrebările din public, Mircea Cărtărescu a avut o nouă intervenție poetică, în care a vorbit despre unitatea dintre bine, adevăr și frumos și cum nu poate exista frumusețe, dacă nu există bine și adevăr, lucru pe care îl știau și vechii greci.

Pe scurt, după Cărtărescu: de aceea nu se vedea frumusețea înainte de 1989, de aceea nu exista strălucire, fiindcă oamenii erau stresați și disperați și nu mai dădeau doi bani pe frumusețe. Cărtărescu a arătat că Franz Kafka e la fel de politic precum Soljenițân, dar la un nivel metafizic.

Din public s-au ridicat întrebări interesante, cea mai interesantă fiind poate aceea despre cum folosim totuși puterea memoriei, chiar o folosim? Mai contează vocea scriitorilor astăzi? S-a vorbit mai degrabă cu scepticism despre puterea la zi a scriitorilor.

Și, a conchis Gabriela Adameșteanu, că poate trebuie să mai așteptăm încă o generație pentru ca memoria vieții în comunism să fie salvată.

„Eram prizonierii unui sistem crud și nebunesc, care avea fațete sovietice, dar și fasciste, naziste”, rezumă treizeci de ani mai târziu Mircea Cărtărescu. Era totuși convins că un astfel de sistem, atât de monstruos, se va prăbuși de la rădăcină, până nu va mai rămâne – biblic – piatră pe piatră.