Femeia și feminitatea în secolul XXI
https://www.ziarulmetropolis.ro/femeia-si-feminitatea-in-secolul-xxi/

La editura Humanitas Fiction va apărea în curând romanul „Aşteptări” de Anna Hope. Aceasta este cea de-a doua carte a autoarei publicată în România, după bestsellerul „Sala de bal”.

Un articol de Liliana Matei|30 martie 2022

Ziarul Metropolis vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul despre feminitate și femeia secolului XXI, tradus de Mihaela Dumitrescu.

„2010

Hannah

Stă la coadă la pescărie, așteptând nerăbdătoare în prag, cu soarele care bate drept în vitrină, cu hărmălaia pieței în spatele ei. A fost o zi caldă: zăpada se topește și peștii rămași din captura de azi au solzii mânjiți de sânge. Doi tineri echipați cu salopete și cizme de cauciuc se deplasează din față până la butucul de tranșare din dos, unde peștii sunt eviscerați și puși în sacoșe.

Cu opt ani în urmă, când s-a mutat ea în zonă, proprietarul magazinului era un jamaican. Prăvălia era zugrăvită în culorile steagului jamaican. Omul vindea pește proaspăt, pește sărat și legume, plus tot felul de mărunțișuri la raionul din spate: tămâie, casete cu înregistrări neoficiale de muzică reggae. Era tare chi­peș. Când terenul de sub magazinul lui a fost vândut unui dezvoltator imobiliar, i s-a organizat o campanie de sprijin: articole publicate în The Guardian de autori locali, o manifestație paș­nică de protest, cu ocuparea unei cafenele de pe aceeași stradă, aflată în proprietatea aceluiași dezvoltator. În sala parohială de lângă biserică a fost convocată o ședință de protest la care a mers toată lumea – Hannah își amintește de un tip în jur de cincizeci de ani, livid de furie, care stătea în picioare și striga: Mi-aduc aminte de vremurile când prin părțile astea era o paragină, o mizerie. Că mult mai bine era pe-atunci.

Dar acum apele s-au liniștit, dalele de marmură și peștele proaspăt au luat locul ananasului, codului sărat și bananelor verzi. Această pescărie are deja vechime. Și, cu toate că mai simte uneori o ușoară urmă de greață, lui Hannah îi place așa cum e, cu peștele prins, adus cu barca și pus în vânzare în aceeași zi, cu vânzătorii tineri care flirtează cu clientele și cu impresia pe care ți-o dă locul acesta, că marea mai este încă și acum un loc al abundenței – că lucrurile încă ar mai putea merge strună în lume.

I-a venit, în sfârșit, rândul, și cochetează un pic, așa cum se cuvine, în timp ce cumpără medalioane de pește-undițar, cere sfaturi despre ce altceva ar mai putea adăuga în mâncare, cumpără șofran și iarbă sărată și le pune pe toate în sacoșă. Când iese din magazin, e lac de transpirație – primul semn de dezechilibru hormonal. Are scalpul plin de broboane de sudoare. Aceasta e partea cea grea, cea despre care nu suflă nimeni o vorbă, hiporeglarea, menopauza declanșată în trei săptămâni, hormonii reduși la zero: bufeurile din timpul zilei, bufeurile nocturne, nevoia permanentă și incontrolabilă de a plânge.

Numai că ea știe să se abțină – la ea, autocontrolul e o adevărată artă. Nu plânge când, una după alta, colegele de serviciu anunță că sunt însărcinate. Când își ia temperatura zilnic și și-o notează pe un grafic. Când, lună de lună, sângerează. Iar, când cea mai bună prietenă a ei a anunțat-o că e gravidă, Hannah a strâns-o tare la piept ca să nu îi vadă Cate expresia feței.

Afară, se strecoară prin fața cafenelei, printre inevitabilele cărucioare de pe trotuar care blochează trecerea, privirea ei atentă trecând razant peste capetele copiilor, peste părinții ce strâng în mâini pahare cu cappuccino și flat white. (Reușește de minune să nu se uite cu atenție la copii, nu e prudent să se zgâiască la mânuțele dolofane ale unui bebeluș, la un copil mai măricel de mână cu mama lui, la un nou-născut în portbebe, la pieptul unui tătic.) Dar, când trece pe lângă taraba cu flori, se oprește, neputându-și lua ochii de la ele. Femeia din spatele tarabei se întoarce spre ea

— Ce ați dori? întreabă ea.

Are în jur de șaizeci de ani și ochi albaștri.

— Aș…

În primul moment, Hannah e luată prin surprindere. Ce să-și dorească?

— Acestea ce flori sunt?

Face semn spre o floare țepoasă, cu tija lungă.

— Varga ciobanului. Sunt de la mine din grădină, au crescut multe anul ăsta. Și astea de aici – femeia se apleacă spre gălețile cu flori – sunt flori de cicoare.

— Iau câteva din fiecare.

Femeia leagă lejer florile cu sfoară și i le dă, atingându-i mâna cu degetele ei aspre, crăpate pe la încheieturi. Hannah se îndreaptă spre capătul pieței, unde mulțimea se rărește, traversează canalul și o ia la dreapta, pe lângă ansamblul de lo­cuințe, spre apartamentul ei, deschide ușa neimpozantă de metal dinspre stradă bălăngănindu-și sacoșele, apoi urcă pe scara exterioară până la ultimul etaj al unei clădiri cu trei niveluri, un vechi han, transformat și vândut înainte să fie terminate finisajele. Când au venit să o vadă, a trebuit să dea din coate ca să își facă loc printre douăzeci de alte cupluri și apoi, în ziua următoare, să își trimită oferta în plic sigilat. Cate, înainte să ia decizia de a se muta la Canterbury, venea mereu în vizită, își mângâia burtica de gravidă, cerceta totul în jur cu privirea, minunându-se cu voce tare de norocul care a dat peste Hannah.

Nu-i vorba de nici un noroc, îi venea lui Hannah să spună. Așa se întâmplă în viață. Muncești pe brânci, faci economii de la vârsta de douăzeci de ani, și până pe la treizeci și ceva ai strâns destui bani pentru un avans. Nu-i nici o minune, e simplu calcul matematic.

Și acum iat-o pe Cate locuind într-o casă cumpărată de părinții soțului ei, pentru care ea, pare-se, nu trebuie să plătească nimic, iat-o cu copilul ei sănătos și frumos, conceput cât se poate de ușor – și iat-o pe Cate, din nou, nefericită. Sau cel puțin așa părea după cum vorbea aseară la telefon.

Hannah își scoate cumpărăturile din sacoșă, bagă peștele, iarba sărată și vinul în frigider, mai scurtează tulpinile florilor și le pune frumos într-o vază, pe care o așază într-o lungă dâră piezișă de lumină a după-amiezii. Florile de varga ciobanului sunt neobișnuite, de o frumusețe severă, precisă. Are laptopul deschis pe masă și, mergând să îl închidă, vede raportul la care lucra azi-dimineață, înainte să o îmbie soarele să iasă din casă. Salvează documentul și închide capacul.

Încă mai transpiră, așa că se duce la chiuvetă să își stropească fața cu apă. Este o senzație cât se poate de ciudată, ca și când cineva i-ar scobi craniul. Din nou îi vine să plângă. Îl vrea pe Nathan aici, alături de ea, vrea să îi simtă brațul ferm pe spate. E dus doar până la bibliotecă, doar la distanță de un drum scurt cu bicicleta de-a lungul canalului. O să se întoarcă acasă în curând. Vor lua masa împreună. El o să-i povestească cum și-a petrecut ziua. Se uită în sus, stăruie cu privirea asupra florilor, asupra mesei, asupra luminii.

Aceasta este casa construită de Hannah.

Iată masa pe care a găsit-o la un magazin de vechituri din­tr-un fost tunel feroviar și pe care a lustruit-o singură cu șmir­ghel un weekend întreg.

Iată fotografia înrămată cu grădina casei din Cornwall, unde a cerut-o Nathan de soție, iată fiecare fir de iarbă acoperit de promoroacă, intact.

Iată raftul de cărți așezat de-a lungul unui perete, ticsit de volume de poezie, romane, reviste de-ale lui Nathan. (Ea, care a crescut într-o casă fără cărți, e în stare să stea minute în șir piro­nită în fața lui, lăsându-l să-i vorbească, cu cotoarele cărților așezate pe autori, în ordine alfabetică: Adichie, Eliot, Forster, Woolf.)

Iată covorul pe care și l-au cumpărat într-un weekend de la Marrakesh. Raitele nocturne prin souk-uri, la cumpărături, tocmeala, apoi capitularea finală și prețul exorbitant plătit ca să îl aducă acasă cu avionul. Dar de frumos, e frumos; un covor Beni Ouarain1 – din Munții Atlas. O lână groasă, de culoare crem. O să vă poarte noroc, le-a spus negustorul, urmărind cu degetele chenarele ca tăietura diamantului – și o fi fost o închipuire de-a ei, sau omul chiar a aruncat iute o privire spre pântecele ei când și-a scos cardul de credit să plătească?

Iată canapeaua joasă, cumpărată dintr-un depozit angro din Chelsea, pe care au ales-o pentru stilul ei de mijloc de secol douăzeci, pentru tapiseria de in albastră-cenușie, ca ardezia. Canapeaua pe care a stat, la două săptămâni de la primul tratament FIV, cu testul de sarcină în mână – bucuria ei la vederea celor două linii clare, roz. Canapeaua pe care a stat înfășurată bine în pleduri ca într-un cocon, în vreme ce Nathan gătea – supe și rizotouri pentru soțioara lui însărcinată.

Mergând pe culoar puțin mai departe, iată baia. Dalele albe cu muchii rotunjite. Loțiunile în borcănelele lor simple, cafenii, de sticlă. Iată locul unde, la trei săptămâni după test, s-a zvârcolit de durere, locul unde, după o zi de sângerări, a eliminat un cheag. Sacul fibros ce a ținut fătul care nu a supraviețuit. Pe care ea și cu Nathan nu știau unde să îl lepede. Pe care, în cele din urmă, l-au dus în toiul nopții în parc, unde au săpat o groapă și l-au îngropat adânc în pământ.

Dar stai așa, uite – vino, ia-o pe aici, pe culoar, până ajungi la o cămăruță –, deschide ușa și rămâi pe loc, uite cum cade lumina, mai blândă aici, mai difuză. Camera asta așteaptă, nu-i nimic înăuntru decât o senzație, o stare calmă de așteptare.

Aceasta e casa construită de Hannah – trei niveluri înălțate deasupra Londrei, plutind în lumină.

Tocana fierbe clocotind pe aragaz. Au pâine cu coaja crocantă și un bol cu sos aioli1. Pe blatul de lucru lucește o sticlă de vin alb, alături de care așteaptă două pahare. Hannah ia pătrunjelul și îl toacă, adaugă zeamă de lămâie și sare. Aude ușa de la intrare deschizându-se și apoi se trezește cu Nathan îndărătul ei, punându-i mâna pe spate.

— Bună.

Se întoarce spre el – un sărut scurt pe gură.

— Cum merge capitolul?

Când trebuie să termine ceva de scris, soțul ei pleacă la British Library. Spune că îi place acolo în weekend, când e mai multă liniște în sălile de lectură; zice că îi e mai ușor să lucreze acolo decât acasă.

— O, mai am puțin, merge încet.

Îi întinde un pahar de vin, pe care el îl primește recunoscător, apoi pune tocană în farfurii cu polonicul, presară deasupra pătrunjel și îl servește pe Nathan întinzându-i bolul cu porția lui. Ia loc la masă, față în față cu soțul ei, cu o vagă senzație că trăiește un moment solemn. Este sâmbătă: are voie să mănânce și să bea ce vrea. Soarbe puțin din vin. E bio și aspru și aromat și l-ar putea da de dușcă, dar îl pune la loc, pe masă, lângă farfuria ei. Disciplină. De disciplină a dat dovadă întotdeauna, și la fel s-a întâmplat și în această situație. Fără cofeină. Fără alcool. Dar nu și sâmbătă seara.

Nathan ridică privirea, o surprinde uitându-se la el, se întinde peste masă și îi ia mâna într-a lui.

— E delicioasă mâncarea.

— Mulțumesc.

— Dar tu ce-ai mai făcut? Ai lucrat azi?

— Puțin, azi-dimineață. Dar era atât de frumos afară, că m-am dus până-n parc.

— Știi, zice el, voiam să-ți spun că am văzut-o pe Lissa.

— Pe Lissa? Unde?

— La bibliotecă. Ieri.

— La bibliotecă? Cu ce treburi pe acolo?

— Zicea că vrea să citească ceva pentru un doctorat.

— Ciudat. Nu mi-aș fi închipuit.

— Ei! Doar o știi pe Lissa. Părea un pic dezorientată, nehotărâtă.

Se întinde după sticlă. În timp ce își toarnă încă un pahar, ea îl urmărește cu privirea.

— Nath, spune ea cu glas moale.

— Ce?

— Mă gândeam… e o prostie, de fapt, dar mi-a venit ideea asta pe la începutul săptămânii, când am început injecțiile. Stăteam cu seringa în mână… și mă întrebam dacă n-ar fi bine să facem și noi un soi de… ritual.

Cuvântul îi lasă un gust ciudat. Pe când vorbește, i se revarsă pe frunte un nou val de sudoare. Ridică brațul să se tapoteze cu mâneca.

— Ce fel de ritual?

Nathan lasă lingura jos, își împreunează mâinile în dreptul bărbiei. Ritualurile sunt exact ceea ce predă el – cu ele își câștigă pâinea.

— Nu știu.

Simte că începe să se înfierbânte iar, cuprinsă de un nou bufeu.

— Ceva care să marcheze momentul. Adică, dacă am face… Ce părere ai, dacă ar fi să facem ceva, cum ar trebui să procedăm? Ce-am putea face?

— Păi, spune el zâmbind, știi, un ritual poate fi orice. Nici măcar nu trebuie să fie ceva sobru, serios. Putem să facem ceva simplu.

Se apleacă și îi ia mâna.

— Am putea aprinde o lumânare sau…

Apoi, pentru că ea nu spune nimic:

— Sau am putea să nu facem nimic. Am putea doar să așteptăm și să vedem ce se întâmplă.

— Bine, spune ea cu un aer stânjenit acum, luându-și mâna dintr-a lui. Bine. Hai să așteptăm, pur și simplu, și să vedem ce se-ntâmplă.”

12
/03
/24

O nouă traducere din opera Elenei Ferrante a fost publicată de curând în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Trei. Elena Ferrante e o scriitoare îndrăgită de cititorii din lumea întreagă începând de la publicarea bestsellerurilor internaționale ce alcătuiesc Tetralogia Napolitană.

28
/02
/24

Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), lansează astăzi cartea Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, publicată la editura Bookzone. Rezultatul a peste 25 de ani de studiu, practică și cercetare în domeniul psihotraumatologiei, cartea oferă o perspectivă completă asupra impactului traumei în viețile noastre, dar și asupra modalităților de recuperare post-traumatică.

28
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 28 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Numărul 2 de David Foenkinos – recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Glăvan – ce aduce în prim-plan povestea unui destin atipic, a celui care a pierdut rolul lui Harry Potter în una dintre cele mai celebre ecranizări din toate timpurile. Este posibil ca un eșec să devină o sursă de putere? Romanul scriitorului francez oferă în locul unui răspuns o minunată parabolă despre virtuțile reconstruirii sinelui.

19
/02
/24

Crime Scene Press vă propune o lectură perfectă pentru luna februarie: romanul proaspăt ieșit de sub tipar Stăpânul Muntelui, de Anders de la Motte (trad. Daniela Ionescu), unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. Acest mistery care dă dependență, cu o atmosferă care te va bântui, te prinde de la prima pagină, urmărind o detectivă talentată care investighează una dintre cele mai întunecate laturi ale psihicului omenesc.

14
/02
/24

Joi, 15 februarie, începând cu ora 14:00, Biblioteca Metropolitană București, prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti, va organiza, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 are loc o DEZBATERE EVENIMENT, dedicată Zilei Naționale a Lecturii.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

07
/02
/24

Editura Humanitas vă invită marți, 13 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu istoricul Marc David Baer, profesor la London School of Economics and Political Science, istoricul Marian Coman și scriitoarea Sabina Fati despre volumul Otomanii: Hani, cezari și califi, o fascinantă nouă abordare a istoriei Imperiului Otoman.

05
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă marți, 6 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Borges și eu de Jay Parini, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Mihnea Gafița, un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ai secolului XX, un roman ce are la bază întâmplări petrecute în primăvara anului 1971.

31
/01
/24

RECOMANDĂRI Ziarul Metropolis vă recomandă, în prima lună din an, o întoarcere în fabuloasa lume a cărților. Biblioteci, obsesii, mistere, personaje și o pasiune salvatoare, în 3 cărți despre cărți, care fac deliciul oricărui iubitor de literatură.