Fragment din romanul „Trei surori” de Heather Morris
https://www.ziarulmetropolis.ro/fragment-din-romanul-trei-surori-de-heather-morris/

După succesul internaţional al romanelor „Tatuatorul de la Auschwitz”, vândut în peste 7 milioane de exemplare, şi „Călătoria Cilkăi”, Heather Morris a primit invitaţia să meargă în Israel pentru a descoperi istoria a trei surori, supravieţuitoare ale lagărului Auschwitz-Birkenau.

Un articol de Ziarul Metropolis|17 aprilie 2022

Traducere din engleză de Luana Schidu. Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. Editura Humanitas Fiction, 2022.

Ziarul Metropolis vă oferă un fragment din „Trei surori”, de Heather Morris, roman bazat pe o extraordinară poveste adevărată, care întregește tabloul zugrăvit de bestsellerurile internaționale Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi, vândute în România în peste 100.000 de exemplare.

După succesul internațional al romanelor „Tatuatorul de la Auschwitz”, vândut în peste 7 milioane de exemplare, și „Călătoria Cilkăi”, Heather Morris a primit invitația să meargă în Israel pentru a descoperi istoria a trei surori, supraviețuitoare ale lagărului Auschwitz-Birkenau. Petrece un timp alături de o familie extraordinară și, datorită deja bine cunoscutului ei dar de a asculta, află o nouă poveste fabuloasă. Bazat pe fapte reale, Trei surori este un roman vibrant despre puterea speranței în vremuri potrivnice și despre încrederea în forța dragostei, chiar și după pierderi devastatoare.

La sfârșitul anilor 1920, trei fetițe dintr-un orășel din Slovacia sunt rugate de tatăl lor să promită că vor avea mereu grijă una de cealaltă. Fac ușor o astfel de făgăduință, neimaginându-și ce greutate va căpăta ea nu peste mult timp. La 15 ani, Livi e trimisă la Auschwitz. Cibi, care are 19 ani, nu poate concepe să-și lase singură sora mai mică și decide să o însoțească. Magda, în vârstă de 17 ani, reușește să se ascundă o vreme, dar până la urmă ajunge și ea în lagăr. Cele trei surori se reîntâlnesc în cel mai cumplit loc cu putință: la Auschwitz-Birkenau. Cruzimea și teroarea pe care le au de înfruntat sunt inimaginabile, dar amintindu-și de tatăl lor și de rugămintea acestuia, de devotamentul mamei și de nesfârșita ei afecțiune, luptă din toate puterile pentru a trăi.

În primăvara anului 2019, fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului se pregătește să călătorească în Israel și cumpără, ca s-o citească pe drum, cartea Tatuatorul de la Auschwitz, pe care i-o dă apoi mamei sale. „Trebuie să fie despre Lale și Gita, spune ea imediat. Am fost toți la Birkenau, iar cu Gita am fost și colegă de școală.“

Mama lui este Livi, cea mai mică dintre surorile Meller. Cea mai mare, Cibi, a murit în 2015, dar Livi și Magda, nonagenare, trăiesc în Israel și vor să-și spună povestea, povestea celor trei surori unite pe viață de iubire și devotament. Au învins mașinăria morții, au supraviețuit, au întemeiat familii numeroase, iar Heather Morris este cea aleasă să le consemneze istoria și să o aducă în fața lumii.

„Înfometate, precar îmbrăcate ca să îndure ierni aspre, suferind de tifos și forțate la munci grele, cele trei surori au supraviețuit regimului de lagăr, au fugit dintr-un marș al morții și și-au clădit o viață nouă în Israel. Povestea lor este redată în acest roman sfâșietor, dar cu obstinație dătător de speranță.” Los Angeles Review of Books

„O nouă poveste tulburătoare, spusă cu atâta înțelepciune și talent. E greu să nu fii mișcat de o asemenea carte.“ The Mail on Sunday

„Heather Morris zugrăvește cu măiestrie viața eroinelor sale din copilărie până la bătrânețe, punând în echilibru ficțiunea cu cercetările ample asupra parcursului surorilor Meller. Cititorii vor fi deosebit de inspirați de această poveste despre reziliență.“ Publishers Weekly

„Un roman uluitor.“ People Magazine

FRAGMENT

Marșul morții, ianuarie 1945

Cibi, Magda și Livi se împleticesc, se împiedică și se îndreaptă iar și iar, croindu-și drum prin zăpada adâncă, mână în mână. Nu-și mai simt degetele, fețele. Bombardamentele se apropie. Înconjurate de mii de fete și femei, toate plecate de la Auschwitz, surorile plonjează în necunoscut.

— Rămâneți în picioare, șuieră Cibi. În jur răsună împușcături: cele care nu mai pot ține pasul, cele care s-au prăbușit în zăpadă ca și cum ar fi un pat, sunt eliminate cu un glonț. Dacă una dintre noi cade, cădem toate. Țineți minte asta, adaugă ea.

N-o să-și dea drumul una alteia și n-o să cadă, hotărăște fiecare în sinea ei.

Livi se întoarce și cuprinde cu privirea mulțimea de femei care vin să li se alăture.

— Uite, Cibi, sunt femeile de la Birkenau, spune ea.

Sute de femei s-au adăugat șirurilor care se scurg de la Auschwitz.

Lui Cibi îi vine să se întindă pe jos și să moară chiar acolo, pe loc, în ciuda sfaturilor date surorilor ei. Sunt doar niște puncte în această vastă întindere de femei mărșăluind spre vreun alt iad necunoscut. Oare Dumnezeu se uită la noi? se întreabă ea. Bineînțeles că nu. Se uită la gardienii care merg pe lângă femei strigând: „Schnell!“ și lovindu-le cu paturile puștilor, cu pumnii lor înghețați.

— Ține minte promisiunea! spune Magda, smulgând-o pe Cibi din disperarea ei.

Sora ei n-a îndurat bătăile, foamea, degradarea pe care le-au îndurat ea și Livi. Magda încă mai are speranțe, așa că Cibi trage în piept un șuvoi de aer rece și dă drumul unei respirații cețoase.

— Rămânem împreună orice-ar fi, răspunde ea.

— Suntem mai puternice când suntem împreună, adaugă Livi.

Obrajii surorii sale sunt supți, dar roz. Cibi se bucură, arată vie.

Merg mai departe. Nu există pauze. Nici mâncare sau apă, dar când ofițerii se îndepărtează pentru a o lichida pe vreo biată fată care nu mai are puterea să continue, iau repede zăpadă de jos și o lasă să li se topească pe limbă.

— Mai țineți minte cum făceam ciocolată cu zăpadă? întreabă Magda după o lungă perioadă de tăcere.

Pentru Cibi, imaginea mamei sale amestecând într-o tigaie care sfârâie pe foc, înconjurată de familie, pare o scenă dintr-o poveste pe care a citit-o cu mult timp în urmă. Dar încearcă să participe la discuție, de dragul surorilor ei.

— Era prea fierbinte, și ne duceam afară… începe ea.

— …și puneam zăpadă pe ea!

Livi se uită la cer. Fulgi înghețați îi aterizează pe față. Mâna i se strânge pe cuțitașul ascuns adânc în buzunar.

— Ciocolată înghețată, așa-i spuneai, zice Magda. De-am avea niște cacao și un pic de zahăr, am putea să facem și acum.

— Dar zahărul n-o să se dizolve fără apă fierbinte, observă înțeleaptă Livi. Avem nevoie de mai mult decât de apă fierbinte, zahăr și ciocolată. Își coboară ochii de la cer și își privește picioarele. Avem nevoie de mama.

Cibi o trage lângă ea. De asta trebuie să continue. Nu le poate lăsa acum să cedeze.

— E cu noi, Livi, îi spune ea. Și bunicul. Merg alături de noi chiar acum. Doar că nu-i putem vedea.

— Eu îi simt, șoptește Magda. Mama e lângă tine, Livi, și bunicul e lângă Cibi.

— Ei, eu nu-i simt, spune Livi cu glas frânt. Și nu sunt un bebeluș, ca să mă hrănesc cu basme, adaugă ea repede.

Încă stă cu privirea fixă în jos.

— Te-ar ajuta dacă ți-aș spune o poveste? întreabă Magda. Nu un basm, adaugă ea repede.

— E o poveste fericită? întreabă ea încet.

— Da. E despre cum am fost ultima dată cu bunicul în pădure după vreascuri.

— Spune-ne povestea, te rog, Magda! imploră Cibi.

Orice, numai să le abată mintea de la chinul ăsta nesfârșit în zăpadă.

— Era o zi de vară superbă, începe Magda. Totul era viu în pădure, până și ferigile se unduiau în întâmpinarea noastră când am intrat. Bunicul trăgea roaba aia caraghioasă a lui, o știți? Căldura, e greu de imaginat acum, era ca o pătură pe umerii mei.

Magda face o pauză, pierdută în amintiri.

— Continuă, o roagă Livi.

— Ei bine, intraserăm destul de adânc în pădure, albinele și alte insecte erau înnebunite, când am dat peste un luminiș însorit. Magda se apleacă spre surorile ei, cu o întrebare în ochi. Mai țineți minte stejarul cel mare, nu-i așa?

Cibi și Livi încuviințează din cap. Fetele merg, având grijă unde pun piciorul, atente la pietrele de sub zăpadă care le-ar putea doborî în orice moment. Degetele de la picioare le sunt amorțite, fiecare părticică din ele pare moartă, dar povestea Magdei despre soare începe să le topească inimile.

— Am observat o licărire colorată, chiar lângă trunchiul stejarului, așa că m-am dus acolo.

— Ce era? întreabă Livi, captivată pe de-a-ntregul. Și să nu îndrăznești să spui că era un elf sau o zână.

— Nu fi prostuță, Livi. Asta e o poveste adevărată.

Magda vrea să povestească tot acum. Vrea ca surorile ei să simtă căldura pe piele, să fie uluite de strălucirea orbitoare a soarelui când privești printre frunzele copacilor. Să simtă că le țiuie urechile de bâzâitul insectelor.

— Era o gladiolă magnifică. Una singură. Florile roz erau superbe, păreau ireale. Bunicul si cu mine ne-am uitat la ea îndelung, și apoi el m-a întrebat dacă știu ce înseamnă cuvântul gladiolus.

— Și ai știut? întreabă Livi încrețindu-și fruntea, ca pentru a-și aminti și ea.

— Da. Tu nu?

— Eu știu, spune Cibi.

— Eu nu, zice Livi. Magda, te rog, povestește mai departe. Ce i-ai răspuns?

Cibi e uimită de sora ei mai mică. E clar că sunt duse la moarte, și totuși ea e pierdută în povestea Magdei, prinsă de farmecul zilei de vară, de apariția unei flori fermecate.

— Gladiola simbolizează putere, Livi, îi spune ea.

— Dar știe vreuna din voi cărei familii de plante îi aparține gladiola? întreabă Magda.

Tropăie, în încercarea de a-și face sângele să circule în degetele de la picioare.

— Nu-mi spune! Nu-mi spune, știu. Lasă-mă o clipă, zice Livi.

Cibi și Magda o lasă un pic.

— Iris! Aparține familiei irișilor, izbucnește Livi plină de mândrie.

— Bravo, Livi. Și acum o întrebare mai grea. Știi ce simbolizează irisul? întreabă Cibi.

Livi se gândește o clipă și clatină ușor din cap.

— Nu cred că am știut vreodată, spune ea încet.

— Speranță, surioară, spune Magda. Înseamnă speranță. Faptul că am văzut gladiola aceea chiar înainte să fim luați mi-a dat putere și speranță. Și de asta vă povestesc acum și vouă. Noi, surorile Meller, trebuie să rămânem puternice și să păstrăm speranța în inimile noastre.

După o lungă tăcere, Livi spune:

— Acum îi simt pe mama și bunicul alături de noi.

La căderea nopții, sunt încă în marș. Zgomotul bombelor încă se aude în zare, dar în mod evident tot mai îndepărtat. Cineva șoptește că rușii câștigă, făcându-i pe nemți să se retragă, și că ele sunt duse cât mai departe de trupele rusești. Surorile se străduiesc să-și scuture picioarele de zăpadă la fiecare pas. Acum le ajunge la genunchi, dar continuă să meargă, fiindcă nu există altă posibilitate decât glonțul.

Merg toată noaptea și continuă fără oprire în ziua următoare. Ninsoarea s-a potolit și soarele strălucește deasupra miilor de oameni în marș. Cibi, Livi și Magda pășesc peste cadavrele firave ale celor care n-au mai putut face încă un pas. Văd cum alte femei se opresc pentru a scoate încălțămintea din picioarele celor morți.

— Cum pot să facă așa ceva? întreabă Magda sufocându-se.

— Am văzut și lucruri mai rele, spune Cibi. Și dacă noi am avea nevoie de haine în plus, aș face și eu la fel.

Cum soarele strălucește și drumul se vede lung și alb înaintea lor, Cibi începe să se întrebe care dintre ele se va prăbuși prima. Speră că ea. Acum respiră greu; e nevoie de efort pentru a-și umple plămânii și chiar pentru a expira.

— Stați!

Soldații SS se animă brusc, răcnind la coloană să se oprească. Cele trei surori încremenesc. Fiecare se gândește la același lucru: acum vor muri, aici, în acest peisaj polonez anonim. Corpurile le vor fi îngropate de ninsoare, pentru a fi descoperite, perfect conservate, în primăvară.

Dar pistoalele sunt încă în tocuri. În schimb, ofițerii le scot pe sutele de femei de pe drum, trimițându-le spre un hambar mare, în care ele intră încet. Se prăbușesc cu zecile în același timp pe paiele de pe jos.

— Nu-mi mai simt picioarele, geme Livi, întinzându-se spre ghetele ei.

— Nu ți le scoate, o avertizează Cibi. O să ți se umfle picioarele și n-o să ți le mai poți pune la loc. Adună o mână de paie și le îngrămădește în jurul picioarelor surorii ei. Astea o să ți le încălzească.

Face la fel pentru Magda, apoi și pentru ea.

Cele trei surori se ghemuiesc pe jos, rămânând cu hainele pe ele și acoperindu-se cu păturile în care au fost înfășurate. În ciuda foamei și a frigului crunt, adorm repede.

Când ofițerii strigă că e timpul să plece, surorile sar în picioare. Magda le îndeamnă și pe femeile din jur să se ridice, să nu cedeze acum. Unele nu se mai trezesc, și pantofii, hainele și puloverele le sunt scoase cu grijă și recunoștință de cele care au nevoie de ele. Cele care refuză, implorându-i pe ofițeri să le mai lase un pic la adăpostul hambarului, sunt executate pe loc.

Sunt din nou pe drum. Soarele strălucește, dar căldura lui e o iluzie; în câteva minute, sunt înghețate până-n măduva oaselor. Zăpada s-a întărit, și ele alunecă mereu.

— Un oraș! icnește Livi.

În față, se conturează niște clădiri întunecate pe fundalul cerului albastru. Înaintează încet, dar faptul că au o destinație le dă putere.

— Doamne, spune Cibi când intră în oraș. Arată spre gara de la capătul străzii principale. Asta nu e bine.

Trenul“ e alcătuit dintr-un șir de vagoane deschise.

— Măcar ne putem opri din mers o vreme, spune Magda încurajator.

— Schnell! Schnell! ordonă ofițerii, și femeile se urcă în vagoanele murdare.

Praf negru de cărbune li se lipește de hainele umede, le intră în nas, în ochi, în gură. Femeile tușesc și scuipă, stând din nou în picioare, înghesuite, incapabile să se miște fie și un centimetru.

Când trenul pornește, începe să ningă.

Vagoanele zdrăngăne pe șine. Nimeni n-a rostit o vorbă de ore bune. E încă foarte frig, dar faptul că stau atât de aproape unele de altele le oferă o oarecare căldură.

— Auziți luptele? spune Cibi.

Și chiar atunci, vagoanele tresaltă, căci lângă ele pământul explodează, împrăștiind șrapnel peste capetele lor. Nu-l pot evita, n-au loc să se lase în jos. Femeile se feresc, se împiedică, alunecă pe podeaua udă.

O femeie, apoi încă una și încă una leșină. Sunt deja moarte, se gândește Cibi, și foarte curând trăsăturile lor devin rigide, ochii sticloși și gurile li se deschid. Cibi își întoarce privirea de la aceste cadavre proaspete și prinde o discuție între câteva femei. Să arunce jos cadavrele? Ar avea mai mult loc dacă ar face-o. Dar nimeni nu se mișcă.

La primele ore ale dimineții următoare, vagoanele de cărbuni ajung la un alt lagăr. Cibi aude numele Ravensbrück pronunțat de soldații SS.

Când trec prin porți, zărește o fată foarte tânără șezând pe pământul înghețat și plângând. Le face semn surorilor ei și îngenunchează lângă fată, căreia îi clănțăne dinții. E albastră la față. Nu poate să aibă mai mult de zece sau unsprezece ani.

— Ai fost despărțită de cineva? De mama ta?

Fata scutură din cap, și Cibi o ia de mână.

— Vrei să vii cu noi?

Ochii scăldați în lacrimi ai fetei îi întâlnesc pe ai ei. Încuviințează din cap.

Cibi o ajută să se ridice în picioare.

— Ele sunt surorile mele, Magda și Livi. Poți să ne spui cum te cheamă?

— Eva, se aude răspunsul șoptit.

— Eva, poți să stai cu noi până găsim pe cineva cunoscut, îi spune Cibi.

— Nu mai cunosc pe nimeni, le spune Eva cu vocea ei liniștită. Au murit toți. N-am mai rămas decât eu.

Livi o ia pe după umeri, îmbrățișând-o în mers.

Nu e nimeni care să le spună unde să se ducă sau ce să facă. Sute de femei rătăcesc prin lagăr, căutând adăpost – e tot ce pot spera în momentul acela. Gardienii SS le-au abandonat.

Eva și cele trei surori sunt acceptate în sfârșit într-un bloc. Priciurile sunt toate pline, vor trebui să se mulțumească cu podeaua, dar Cibi e pur și simplu recunoscătoare că nu mai sunt afară. Din robinetele de la baie curge apă caldă, și ea își înmoaie baticul, ca să șteargă cărbunele de pe fețele lor.

— Putere și speranță, murmură Magda în timp ce o șterge Cibi.

— Eu n-am nevoie de putere și speranță, zice Livi. Am nevoie de mâncare.

Surorile n-au mai înghițit nimic de două zile, și devine limpede că în lagărul ăsta nu e destulă mâncare pentru a le hrăni și pe deținutele de aici, și pe nou-venite.

— Se caută voluntari care să meargă în alt lagăr, le spune Eva. Poate acolo căpătăm ceva de mâncare.

Odihnite și spălate pe față, cele patru fete se îndreaptă spre clădirea administrației și, o oră mai târziu, sunt în partea din spate a unui camion, în drum spre Retzow, un sublagăr al Ravensbrückului.

— Rămâneți puternice, surioarele mele, murmură Cibi.

Dar gândurile îi sunt împrăștiate. De ce le cere să rămână puternice când ea se simte atât de slabă, atât de secătuită de energie și speranță? O să moară în camionul ăsta, sau în următorul lagăr, sau într-un nou marș al morții. Chipul tatălui ei îi trece prin fața ochilor. Acum am halucinații, își zice ea.

Sunteți mai puternice împreună.“ Îi aude cuvintele tot atât de limpede ca și cum ar sta aici, lângă ea. Deschide brusc ochii. Visa, dar nu contează. El avea dreptate, are dreptate. Nu poate ceda în fața fricii. Surorile ei vor simți și vor ceda și ele.

După ce intră în Retzow, sunt încolonate pentru a fi înregistrate. Când vine rândul lui Cibi, îi spune ofițerului că e din New York, America. Le face cu ochiul lui Livi și Magdei.

— A fost doar o glumă, le spune ea mai târziu.

— Ce e atât de amuzant? întreabă Magda.

Adevărul este că Cibi nu știe de ce a făcut asta; poate pentru că în America nu e război acum, și exact acolo i-ar plăcea să fie – cât mai departe posibil de Europa.

Fetele tocmai au aflat că se află în Germania.

Cele trei surori, împreună cu Eva, intră în noul lor bloc cu o vagă rumeneală în obraji. Tocmai au mâncat și acum au paturi în care să doarmă. Magda ocupă un prici de sus și o ajută pe Eva să urce, când intră noua lor kapo. Toate vocile tac imediat.

— Am nevoie de fete care să lucreze la aerodrom, spune ea, uitându-se de jur împrejur. Femeia scundă și durdulie, cu păr negru țepos vorbește rar în germană, ca s-o înțeleagă toată lumea. E devastat de bombe. Inamicii noștri vor să ne distrugă, dar n-o să câștige. Dacă ne ajutați să curățăm pista de moloz și să umplem gropile, o să primiți mâncare în plus.

Cibi schimbă o privire cu Magda – mâncare în plus pentru că e atât de periculos, spun ochii lor. Dar n-au nevoie să se gândească de două ori. Hotărăsc s-o ia pe Eva cu ele. Deși e prea mică pentru munca asta, îi e mai bine alături de ele.

A doua zi sunt la aerodrom, alături de alte câteva zeci de voluntare, încărcând șrapnel și bombe neexplodate în roabe și cărându-le. A doua zi umplu cu pietriș craterele curățate.

Încet și metodic, femeile eliberează mici zone și se bucură de pâinea, laptele, cartofii și chiar budinca pe care le primesc în pauze. Surorile mănâncă încet, devorând fiecare îmbucătură și întorcându-se la muncă abia când își recapătă energia și entuziasmul.

Într-o după-amiază, Cibi e speriată de zgomotul unui avion care se apropie. Sirenele antiraid urlă în tot aerodromul și surorile îi văd pe soldații SS adăpostindu-se în buncăre.

— Fugiți! țipă o voce.

— La bucătării! strigă o alta.

Și Cibi, Livi, Magda, Eva și celelalte fete tropăie pe asfaltul pistei spre hardughia de fier boțită care funcționează ca bucătărie.

Afară, bombele explodează, lovind aerodromul.

— Mai bine să fim omorâți de Aliați decât de porcii de nemți, declară bucătăreasa. Și dacă trebuie să murim aici, măcar să avem burțile pline. Haideți, mâncați! le poruncește ea.

Surorile își îndeasă mâncare în gură și în buzunare.

Când sună încheierea raidului, femeile se întorc pe pistă și își găsesc munca de până atunci zădărnicită de noile explozii.

A doua zi, se spetesc muncind, dar cumva își găsesc ritmul.

— Pentru noi asta e o muncă ușoară, îi spune Cibi în glumă Magdei. Când am ajuns la Auschwitz, a trebuit să curățăm un întreg cartier demolat.

— Cărămizile trebuiau să fie puse „exact așa“, spune Livi punând delicat o bucată de șrapnel în roabă. Dacă se ciobea sau se crăpa, crăpai și tu.

E ușor, dar e o muncă fără satisfacții: fiecare crater pe care-l umplu e refăcut de o nouă bombă, până când, într-o zi, Cibi le anunță pe Magda și Livi că nu vor mai merge la aerodrom. Nu are rost, e prea periculos și, oricum, nimeni nu pare să le monitorizeze aici, la Retzow. Se așteaptă să fie admonestate de kapo, dar nu vine nimeni, și surorile rămân în lagăr, însoțite mereu de mica Eva.

Vine primăvara, și în lagăr se instalează o bizară mohoreală. Soldații sunt distrași. Deținutele sunt hrănite și numărate la apel, dar puține muncesc. Toată lumea așteaptă să se întâmple ceva.

— Cibi Meller, unde ești?

O gardiană stă în ușa blocului, citindu-i numele de pe o foaie de hârtie. Plouă, și cele trei surori stau întinse pe priciul lor, ascultând poveștile Evei despre mama ei – o femeie bună, care o iubea pe fetiță, dar care a fost luată într-o dimineață împreună cu alte femei și nu s-a mai întors.

Cibi îi strânge mâna fetei și se dă jos de pe prici, cu Magda și Livi după ea.

— Eu sunt Cibi Meller, spune ea.

— Vino cu mine. E ziua ta norocoasă.

— De ce? întreabă Cibi, urmând-o pe gardiană.

— Ești trimisă în Suedia. Le vede pe Magda și Livi. Nu toate. Doar Cibi Meller! se răstește ea.

— Mergem unde merge sora noastră! insistă Magda.

— Soră? Dar numele voastre nu sunt pe listă.

— Ce listă?

— Crucea Roșie duce toți prizonierii americani în Suedia și pe urmă înapoi în Statele Unite, le spune femeia.

Magda și Livi schimbă o privire și izbucnesc în râs, dar Cibi nu râde. Gluma s-a întors împotriva ei, și acum germanii le vor despărți.

— Îmi pare rău, spune ea cu glas slab. A fost o glumă stupidă. Eu sunt din Slovacia, nu din New York.

— Crezi că mie-mi pasă de glumele voastre? Numele tău e pe listă, așa că vii cu mine.

Înainte de a o urma, Cibi se întoarce spre surorile ei.

— Întoarceți-vă în bloc. O să rezolv eu lucrurile. Nu vă faceți griji. Vă rog, nu vă faceți griji.

Magda și Livi se uită lung în urma ei, râsul de mai adineauri răsunându-le amar în urechi.

Și iată că într-un târziu Cibi se întoarce și se urcă pe prici, unde o așteaptă surorile ei.

— A trebuit să mă chinui zdravăn ca să-l conving pe funcționar, le explică ea. În cele din urmă cred că i s-a făcut milă de mine. Dar Magda observă că Cibi nu pare ușurată. E încruntată, de parcă ar încerca să deslușească o problemă.

— Ce mai e? întreabă ea.

Cibi își ia surorile de mână.

— Mi-a spus că golesc lagărul, spune ea încet. S-ar putea să pornim într-un nou marș.

Câteva zile mai târziu, deținutele de la Retzow sunt încolonate și duse afară din lagăr. Din nou, soldații SS le păzesc, dar de data asta cele căzute nu sunt lovite sau împușcate, ci pur și simplu ignorate. Drumul pe care merg a fost bombardat, și trebuie să pășească atent ca să nu-și sucească picioarele. Trec pe lângă vehicule germane distruse de bombe, cu mâini și picioare de soldați morți împrăștiate pe pământ. Pădurile și câmpurile Germaniei rurale sunt pline de plante de toate felurile, iar soarele amiezii le copleșește, așa cum o făcuse ninsoarea cu câteva luni în urmă. Merg încet, Cibi și Livi ținând-o de mâini pe Eva.

— Ați observat că soldații o șterg? spune Magda. Tocmai am văzut unul pierzându-se în păduricea de-acolo, fără să arunce măcar o privire în urmă.

Cibi și Livi se uită în jur. Cibi iese din rând și se uită în urmă, la sutele de femei din spatele lor. Scoate un oftat lung.

— Ai dreptate. Unde-au dispărut cu toții?

— Ne abandonează, spune o altă prizonieră.

Apoi alta repetă aceeași replică.

În scurt timp, Cibi și surorile ei sunt înconjurate de un grup de femei.

— E timpul să plecăm, spune una dintre ele.

— Putem să riscăm, adaugă alta.

— Prefer să fiu împușcată în spate decât să mai petrec o singură zi, o singură oră ca prizonieră a naziștilor, zice o a treia.

— Haideți s-o facem! spune Cibi. Să ieșim de pe drum.

Își simte inima în gât uitându-se la surorile ei, dar Magda și Livi încuviințează din cap. Și ele sunt cuprinse de speranță, simțind o forță bruscă în toate mădularele. Nu pot înfrunta încă un marș, încă un lagăr, încă un ordin crud din partea unui om fără suflet.

Magda se întreabă o clipă dacă ar trebui s-o lase pe Eva, dar o singură privire spre ea, care se agață de mâna lui Livi, o convinge că fetița trebuie să rămână cu ele deocamdată.

Un grup de zece femei începe să se desprindă de coloană, ieșind în câmpul de lângă drum. Dar nu ajung prea departe când aud pași apăsați în urma lor.

— Stați! Stați sau trag, se aude lătratul unui soldat.

Cibi se întoarce încet cu fața la tânărul soldat SS. El se oprește din alergat și ridică pușca. Cibi se așază în raza puștii, protejându-le pe fetele din spatele ei.

— Ești atât de tânăr, îi spune ea. Dacă e să-și piardă viața acum, nu vrea s-o facă în genunchi, implorând. Vrea să-și privească ucigașul în ochi. Ai putea pur și simplu să te întorci și să pleci.

Mai face un pas.

— Dacă mai faci un pas, trag, spune el.

Cibi mai face un pas.

— Ba nu, șuieră ea. Împușcă-mă, și celelalte se vor năpusti asupra ta ca un roi de albine furioase. Câte dintre noi poți să împuști înainte să-ți scoatem ochii? Îți arăt milă, așa că fugi!

Inima-i bate să-i iasă din piept; probabil că o aude și el. Nimeni nu e mai surprins decât Cibi când soldatul le întoarce spatele femeilor și o ia la fugă.

Când se răsucește pe călcâie, vede că unele femei și-au acoperit ochii, iar Livi e cu fața îngropată în umărul Magdei, cu Eva lipită de burta ei.

— Ia te uită, ce ușor a fost! spune Cibi răsuflând adânc. Surorile aleargă în brațele ei, plângând amândouă. Hei, hei, spune ea desprinzându-le. Gata, e totul în regulă. Să mergem mai departe. E timpul să plecăm acasă.

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia le-a finalizat la Monash University, în 1991. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în SUA. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov, și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019, 2022) cunoaște un mare succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în peste 7 500 000 de exemplare în întreaga lume. I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun roman istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publi­shers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (SUA). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmărește destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz și a fost publicat în peste 40 de țări. Apărută în 2020, Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi (Stories of Hope. Finding Inspiration in Everyday Lives; Humanitas Fiction, 2021) este prima carte de nonficțiune a lui Heather Morris, devenită și ea bestseller internațional. Cel de-al treilea roman al său, Trei surori (Three Sisters; Humanitas Fiction, 2022), lansat în octombrie 2021, care are de asemenea la bază fapte reale, este în curs de publicare în peste 30 de țări și se află deja în topurile de vânzări din Australia, Marea Britanie, Belgia și Polonia.

12
/03
/24

O nouă traducere din opera Elenei Ferrante a fost publicată de curând în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Trei. Elena Ferrante e o scriitoare îndrăgită de cititorii din lumea întreagă începând de la publicarea bestsellerurilor internaționale ce alcătuiesc Tetralogia Napolitană.

28
/02
/24

Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), lansează astăzi cartea Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, publicată la editura Bookzone. Rezultatul a peste 25 de ani de studiu, practică și cercetare în domeniul psihotraumatologiei, cartea oferă o perspectivă completă asupra impactului traumei în viețile noastre, dar și asupra modalităților de recuperare post-traumatică.

28
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 28 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Numărul 2 de David Foenkinos – recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Glăvan – ce aduce în prim-plan povestea unui destin atipic, a celui care a pierdut rolul lui Harry Potter în una dintre cele mai celebre ecranizări din toate timpurile. Este posibil ca un eșec să devină o sursă de putere? Romanul scriitorului francez oferă în locul unui răspuns o minunată parabolă despre virtuțile reconstruirii sinelui.

19
/02
/24

Crime Scene Press vă propune o lectură perfectă pentru luna februarie: romanul proaspăt ieșit de sub tipar Stăpânul Muntelui, de Anders de la Motte (trad. Daniela Ionescu), unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. Acest mistery care dă dependență, cu o atmosferă care te va bântui, te prinde de la prima pagină, urmărind o detectivă talentată care investighează una dintre cele mai întunecate laturi ale psihicului omenesc.

14
/02
/24

Joi, 15 februarie, începând cu ora 14:00, Biblioteca Metropolitană București, prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti, va organiza, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 are loc o DEZBATERE EVENIMENT, dedicată Zilei Naționale a Lecturii.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

07
/02
/24

Editura Humanitas vă invită marți, 13 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu istoricul Marc David Baer, profesor la London School of Economics and Political Science, istoricul Marian Coman și scriitoarea Sabina Fati despre volumul Otomanii: Hani, cezari și califi, o fascinantă nouă abordare a istoriei Imperiului Otoman.

05
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă marți, 6 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Borges și eu de Jay Parini, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Mihnea Gafița, un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ai secolului XX, un roman ce are la bază întâmplări petrecute în primăvara anului 1971.

31
/01
/24

RECOMANDĂRI Ziarul Metropolis vă recomandă, în prima lună din an, o întoarcere în fabuloasa lume a cărților. Biblioteci, obsesii, mistere, personaje și o pasiune salvatoare, în 3 cărți despre cărți, care fac deliciul oricărui iubitor de literatură.