„Domnul Ibrahim și florile din Coran” (Metropolis): Lumina oamenilor învinge întunericul tunelurilor
https://www.ziarulmetropolis.ro/domnul-ibrahim-si-florile-din-coran-metropolis-lumina-oamenilor-invinge-intunericul-tunelurilor/

Acum ne e dor de teatru, din depărtare. Dar într-o zi sigur ne vom întoarce la el, şi pentru când vom respira iarăşi împreună de ambele părţi ale scenei, vă propunem un spectacol pe care, atunci, sigur îl veţi savura încă şi mai mult.

Un articol de Cristina Enescu Aky|5 aprilie 2020

„Domnul Ibrahim și florile din Coran” este o carte dintre cele mai frumoase ale cunoscutului scriitor franco-belgian Eric-Emmanuel Schmitt. A fost transpusă cinematografic în 2003, cu Omar Sharif și Isabelle Adjani în distribuție. La noi, Chris Simion-Mercurian a transformat-o în spectacol-lectură (2013) și apoi în montare pe scena Teatrului Metropolis (2016). E o poveste despre călătoria unor oameni prin viață și călătoria dintre oameni, despre greutatea copleșitoare a lumii (cu intoleranțele, ura, conflictele și singurătatea ei), dar și despre cum oamenii își pot fi unii altora lumină dincolo de toate diferențele dintre ei. Și e despre cum cu toții suntem dependenți de bunătatea, iubirea și generozitatea din ceilalți.

„Florile din Coran” sunt, poate, o metaforă pentru toate acele flori și  lumini din oameni, din credințele dar mai ales din sufletele lor, care fac lumea mai frumoasă. Sau, când asta nu e posibil, cel puțin mai tolerabilă pentru toți. Toleranța e un lucru a cărui lipsă e adesea marcantă și apăsătoare în societatea românească. Ne e greu adesea să acceptăm, darmite să intrăm într-un dialog, pe cei care au altă părere decât a noastră, altă religie, altă orientare sexuală, alte alegeri de viață de orice fel. Tocmai de aceea, un astfel de spectacol, care vorbește lin, frumos, sine ira et studio („fără ură și părtinire”) despre cum putem fi foarte diferiți ca alegeri, personalități și drumuri de viață, și în același timp să cunoaștem și să apreciem ceea ce avem în comun și ceea ce ne face, pe toți, oameni – este un spectacol necesar.

Moses (Momo) este un adolescent evreu de 13 ani care trăiește cu tatăl său în Parisul anilor 1960. Părăsit de mamă de mult timp, băiatul este lipsit de afecțiunea și căldura tatălui său, iar asta îl marchează. Nu pentru că tatăl ar fi un om rău (deși se poartă ca atare) ci pentru că, așa cum se spune în engleză, „hurting people hurt people” – „oamenii care sunt răniți îi rănesc la rândul lor pe ceilalți”.

Într-o zi, tatăl clachează sub presiunea propriilor dureri și poveri și pleacă. Ceea ce ar putea fi o experiență distructivă, cea a abandonului (repetat) și a singurătății devine o călătorie frumoasă (deși grea) datorită unui prieten din cei mai neașteptați: un musulman bătrân, domnul Ibrahim, care locuiește în vecinătatea casei lui Momo și ține o băcănie. Cei doi se cunosc treptat, încă )dinaintea plecării tatălui, și trec împreună prin tot felul de experiențe cotidiene care îi fac să se cunoască unul pe celălalt. Ibrahim îl învață pe băiat despre multe lucruri esențiale precum încrederea, respectul, calmul, puterea voinței și mai ales despre prietenie și generozitate.

Apoi, domnul Ibrahim va face mult mai mult pentru Momo: îi va deschide ochii asupra lumii, nu doar luându-l într-o călătorie care îi va duce prin multe locuri minunate, inclusiv în inima Orientului și a unor culturi, popoare și religii complet diferite de cea a lui Momo, dar în același timp învățându-l să privească, să asculte, să respecte alteritatea și să se bucure de ea. Călătoria va fi una inițiatică pentru amândoi, și se va termina în moduri și în locuri diferite pentru fiecare. Dar „florile” care vor crește între cei doi prieteni (și mai apoi între acest tată și fiul său adoptiv) nu vor pieri.

Povestea în sine este superbă, și vă recomand cu toată încrederea să citiți cartea. Totodată, montarea realizată de regizoarea Chris Simion-Mercurian este ea însăși o istorie despre suferința care nu anulează bucuria, despre ceea ce ne unește pe toți și e mult deasupra a ceea ce ne separă, și despre cum realmente oamenii sunt unii pentru ceilalți lumina de la capătul tunelului  – atunci când aleg să fie așa, căci au întotdeauna libertatea să aleagă și altfel.

Lumi diferite care sunt de fapt aceeași lume

Scenografia creată de Maria Miu e simplă, funcțională și grăitoare: diferitele spații ale poveștii sunt de fapt o structură mobilă, cumva ca filele unei – aceleiași – cărți, deschizându-se în jurul axului cărții la pagini diferite în funcție de momentul poveștii, dar făcând parte dintr-o aceeași unitate. Un spațiu se pliază pentru ca altul să se poată desfășura: casa lui Momo devine un loc de trecere spre prăvălia arabului, care face loc casei unde Momo vine la cele două dame, și tot așa, o poveste face loc (la propriu) alteia, și toate se împletesc.

Iar descrierea scenografică a mașinii cu care Ibrahim și Momo călătoresc prin lume e o idee pe cât de simplă pe atât de ingenioasă, și mai e și o metaforă: împreună putem crea lumină și ne ajutăm unul pe celălalt să mergem mai departe.

… și personaje care trec scena și chiar pereții teatrului

Chimia dintre actorii distribuiți în acest spectacol amintește cumva de atmosfera de jovialitatea caldă din celebrul „Take, Ianke și Cadâr” cu Radu Beligan, Marin Moraru și Gheorghe Dinică. În spectacolul lui Chris Simion-Mercurian e însă mai multă apăsare și umbră în viața personajelor și în relația dintre bătrânul musulman și tânărul evreu, dar e și foarte multă lumină caldă. Sunt aici multe momente din acelea prețioase în teatru, când, din confortul anonim al fotoliului din sală, în timp ce povestea de pe scenă te-a furat, te simți cumva mai conectat și cu lucruri din interiorul tău.

Chimia cuplului maestru-învățăcel, Ibrahim și Momo, are tot hazul, emoția, uneori sfâșierea și întotdeauna energia bună a marilor întâlniri care îi schimbă pe toți cei care iau parte la ele. Relația lor nu e doar o poveste emoționantă între un băiat evreu și un bătrân musulman, e călătoria unui suflet spre altul, și a tuturor sufletelor spre ceea ce le înalță, pe fiecare în felul și la momentul său.

Marian Râlea, monsieur Ibrahim, e un bonom cu accente de pișicher. A învățat din trecerea prin greul vieții să nu își lase și sufletul să se îngreuneze. Îl prinde atât de bine acest rol pe Marian Râlea, care îl face atât de credibil și de uman pe Domnul Ibrahim prin fiecare gest și inflexiune a vocii (și chiar prin tăceri, uneori mai ales prin ele) încât e probabil unul dintre cele mai pregnante roluri ale sale din ultimii ani, cel puțin.

Bătrânul arab știe să îi vorbească lui Momo într-un fel care nu duce cu zăhărelul și nu ascunde realitatea, ci îi scoate la iveală esențele frumoase și întăritoare. În fața micilor furturi ale băiatului, reacția lui e de milioane. Când acesta îi mărturisește drumurile sale la localul cu felinar roșu, bătrânul nu reacționează cu duritate moralizatoare și acidă  ci cu umanitate, acea calitate a oamenilor-lumină care știu să ghideze dar fără să rănească.

Vlad Logigan (Momo) împletește fluid naivitatea și ludicul ștrengăresc al copilăriei cu maturitatea forțată de împrejurări. Când îl doare ceva, tristețea lui e introvertită dar totodată reverberează dincolo de scenă. Când se bucură, luminează atât de puternic încât îi transformă și pe cei din jur, cu excepția tatălui său, pe care de fapt nimic (în afară de sine însuși) nu-l poate salva. Lui Momo îi e foame de iubire și de apropiere umană, și o caută chiar și la bordel. Căutările lui sunt de fapt căutările fiecăruia, doar că el are mai mult curaj și e mai puțin înăsprit.

Claudiu Bleonț, pe care cu siguranță majoritatea (tele)spectatorilor îl cunosc dintr-o sumedenie de roluri și ipostaze comice, este tatăl lui Momo, avocatul înăsprit, tatăl împietrit, omul țâfnos și ultra-irascibil care a rămas singur cu un băiat de crescut și cu o mulțime de probleme apăsătoare. E atâta amărăciune, atâta furie (care de fapt e durere, teamă și singurătate) în acest om, încât simpla sa apariție pe scenă (fie că tace amenințător sau urlă descreierat) este apăsătoare și dă fiori. Cei care nu l-au mai văzut pe Claudiu Bleonț într-o ipostază atât de dramatică vor fi șocați, în sensul cel mai bun. Reușește să emane atât de bine energia grea a acestui personaj chinuit, care își terorizează fiul tocmai pentru că el însuși e un om dărâmat și sfâșiat, încât creează o impresie greu de șters.

În tandem cu el, deși nu se întâlnesc în spectacol, este mama lui Momo (Alma Costin). Exemplul opus, față de tatăl: dacă pe unii greutățile și vremurile apăsătoare (ca și cea de acum, cu pandemia…) îi împietresc și îi înrăiesc, pe alții ele îi înmoaie. Mama băiatului se întoarce în viața lui cu un munte de nesiguranțe, regrete și temeri – dar se întoarce. Iar asta înseamnă mult, și repară multe.

Printre experiențele prin care Momo ajunge să dea cu nasul de viață sunt și vizitele la localul cu felinar roșu. Cele două profesioniste, Magda Catone și Dana Rusu, îi aduc lui Momo experiența îngăduinței și pe cea a dominării. Prima e versată, un fel de mătușă benevolentă și răbdătoare, ici-colo ciupitoare, cealaltă e văpaie și bici și o inițiere neceremonioasă în viața de dincolo de timiditate.

Nu vă gândiți că „Domnul Ibrahim…” vă va ofensa în vreun fel credințele morale. E aici, însă, o reamintire că teatrul ne aduce (și) reamintirea faptului că fiecare om întâlnit în viață e o potențială ocazie de învățare și de descoperire. A lumii, a sinelui, a tot.

P.S. Călătoria celor doi din Europa spre Cornul de Aur, lumea misterioasă și fascinantă stăpânită de legile Coranului, mai ales partea cu dervișii rotitori, e o poezie pe care vă las să o descoperiți la următoarea reprezentație.

*

„Domnul Ibrahim și florile din Coran” de Eric-Emmanuel Schmitt

Traducerea şi dramatizarea: Chris Simion-Mercurian

Regia: Chris Simion-Mercurian

Scenografia: Maria Miu

Distribuția

Domnul Ibrahim: Marian Râlea

Momo: Vlad Logigan

Tatăl: Claudiu Bleonţ / Gavril Pătru

Mama: Alma Costin/ Lia Bugnar

Curva 1: Magda Catone / Elena Penescu

Curva 2: Dana Rusu / Amelia Ursu

Mai multe detalii aici.

www.teatrulmetropolis.ro

11
/08
/20

CRONICĂ DE FILM Chiar dacă îi știam și îmi plăcuse precedentul lungmetraj, „Marussia” (2013), tot m-a luat prin surprindere noul film realizat de Eva Pervolovici, regizoare română stabilită în Franța – documentarul „Delta Bucureștiului” (2020), proiectat în premieră mondială la TIFF.

11
/08
/20

Daniel Dorobanțu pregătește un concert cinematic ce prezintă în avanpremieră următorul album. Artistul va cânta în Munții Parâng, iar concertul va fi transmis LIVE, duminică, 16 august, de la ora 21:00.

11
/08
/20

Din juriul de concurs al GALEI TÂNĂRULUI ACTOR HOP, ediția a 23-a, fac parte: ADRIAN BATISTA – regizor și producător TV, IOANA BOGĂŢAN – actriţă, SILVIA GHIAȚĂ – producător TV, ANDREI și ANDREEA GROSU – regizori, ILEANA LUCACIU – critic de teatru.

11
/08
/20

Teatrul Mic anunță programarea primelor spectacole în aer liber, în cadrul unei stagiuni estivale ce se va desfășura pe scena Teatrului de Vară Herăstrău, începând cu luna august, bineînțeles, respectând măsurile și regulile pentru prevenirea răspândirii COVID-19.

11
/08
/20

Duminică, 16 august 2020, de la ora 21:00, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” invită publicul la al cincilea concert al Stagiunii Estivale, eveniment care îi are ca invitați pe actorul Marius Manole și ansamblul Young Beats, coordonat de Zoli Toth. Concertul este intitulat „Ave Maria” și va fi dirijat de Anna Ungureanu – dirijor principal al renumitului ansamblu coral.

11
/08
/20

„Acasă”, documentarul de debut al lui Radu Ciorniciuc, a fost distins cu Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea Lungmetraj, înmânat de Ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu, pe scena Galei de închidere a Festivalului Internațional de Film Transilvania, care a avut loc în Piața Unirii, sâmbătă, 8 august.

10
/08
/20

CRONICĂ DE FILM Proiectat în premieră în România la TIFF, unde a obţinut marele premiu al secţiunii Zilele Filmului Românesc, documentarul „Acasă” (2020), debutul ca regizor al jurnalistului Radu Ciorniciuc, îi are ca protagonişti pe membrii ultimei familii care a locuit în Delta Văcăreşti înainte de transformarea locului în parc natural.

10
/08
/20

Cele mai bune filme ale ediției și cineaștii momentului au fost aplaudați sâmbătă seară, pe 8 august, la Gala de decernare a premiilor Festivalului Internațional de Film Transilvania, organizată pentru prima dată în istoria festivalului în aer liber, în Piața Unirii din Cluj-Napoca.

09
/08
/20

"Tot amânam întâlnirea cu Dan Chişu. Recent am reuşit să ne vedem şi mai ales să-i văd ultimul film regizat – ”5 minute”. Ce pot spune despre film? Surpriza a fost neaşteptat de...". Citiţi un text pentru Ziarul Metropolis al scriitorului Vasile Ernu.

Pagina 1 din 90612345...102030...Ultima »