DIALOG Ziarul Metropolis vă oferă o amintire dintr-o altă viaţă, invitându-vă să citiţi o convorbire cu actorul Dragoş Pâslaru, realizată înainte ca el să aleagă calea monahiei şi să devină părintele Valerian.
Un articol de Ziarul Metropolis|11 august 2022
Mai întâi vreau să-ți pun eu ție o întrebare, întrebarea lui Moromete: Pe ce te bazezi cerându-mi mie acest interviu?
Pe faptul că ești unul dintre reprezentanții cei mai… reprezentativi ai tinerei, ai încă tinerei generații de actori…
Mda, vezi, cred că ar fi fost cel puțin la fel de bine să apară o convorbire cu Adrian Pintea, de exemplu, sau cu Vasile Nițulescu, sau cu George Constantin, sau cu Gheorghe Dinică, sau cu Victor Rebengiuc… Sau cu pilonii – a se citi actorii – care au început și continuă teatrul de la Piatra Neamț, ori de la Târgu Mureș, ori de la Iași…
Am reținut sugestiile!
… Ori de la Timișoara, de la Brașov, de la Constanța și așa mai departe. Și, pe urmă, nu cred că trebuie întrebați numai actorii care au avut o șansă de a se afirma. Pentru că toți trudesc pe scenă. Cunosc actori care n-au jucat decât roluri mici ca întindere, dar care sunt actori mari. Există apoi actori care nu au reușit să se afirme aproape deloc, iar acum sunt la vârsta pensionării. Cred că ar interesa pe toată lumea de ce un actor cu talent, cu dăruire, nu reușește să se afirme. Deci pe ce te bazezi alegându-mă? Sau vrei să afli ceva de la mine în mod special?
Da, aș vrea să aflu de la tine cum pregătești un rol, să-mi dai cât mai multe detalii. Și îți propun să luăm două exemple concrete și foarte diferite ca factură: Alioșa din „Karamazovii“ și Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă“.
Asta e o problemă foarte complexă și foarte restrictivă, totodată. Un rol reprezintă o modalitate de a gândi între anumite limite clare, stabilite de voința regizorului. Un rol anume nu te reprezintă decât parțial, dar tu ești un întreg mult mai complicat ca om și ca actor. Mi se par mai importante problemele care îl frământă pe actor cu privire la profesia lui în general și care cred că sunt universal valabile, lucruri pe care le-am simțit sau le-am observat la mulți actori. Unii pot spune că toate astea sunt vorbe goale, dar pe toți cei cu adevărat buni i-am găsit frământați de întrebări legate de meseria lor.
Atunci, să rămânem la acestea.
Trebuie însă mai întâi să explic ce înțeleg cu prin „actor“. Deci ce este actorul? În primul rând, este un om ca toți ceilalți, care pentru a trăi are nevoie de hrană, lumină, căldură, afecțiune, stimă, libertate, drepturi și obligații. Ce calificative i se pot atribui? Aici începe greul. Căci totul depinde de unghiul din care îl privești: a fost numit înțelept și fățarnic, iscusit și mincinos, demon și înger… Dar, ca să nu ne pierdem în labirintul definițiilor, să-i acordăm un singur calificativ – ce-i drept, suprem –, acela de artist, dacă ești de acord.
Cum creează sau recreează actorul personajele?
E greu de dat un răspuns precis. Fiecare rol cere o altă modalitate de abordare. Mai întâi citești tot sau cât mai mult din ceea ce a scris dramaturgul respectiv și lucrări despre el și opera lui. Nu cred că se poate fără asta. Apoi, împreună cu regizorul studiezi gestul, mimica, încerci, adică, să-i dai personajului ceea ce nu are: viață efectivă, concretă. Nu-i deloc un lucru simplu, pentru că trebuie să alegi din infinitatea de gesturi și intonații posibile pe acelea și numai pe acelea în care orice om din sală să poate recunoaște nu doar personajul tău, ci întreg acel univers anume structurat – de autor, dar și de regizor, de scenograf, de ceilalți actori – din care face el parte. Și, în sfârșit, mai e ceva foarte greu de experimat, pe care uneori îl găsești, alteori nu. Nichita Stănescu îl numea „aerul de sub aripă“. Abia când ai „prins“ acest ceva, zborul care transformă munca ta în creație, abia atunci, ești mulțumit. Dar asta nu se întâmplă deseori.
Spune-mi când ți s-a întâmplat ție și când nu.
Nu pot spune că am fost vreodată foarte mulțumit de cum mi-a „ieșit“ un personaj. Din păcate pentru noi, această meserie cuprinde mai mult eșecuri decât reușite. Și cred că e normal să fie așa, mai mult decât normal, e adevărat să fie așa. Altfel, ar putea însemna că ne-am „instala“ în perfecțiune. Iar perfecțiunea e, într-un fel, un lucru monstruos. Poți lupta să-l obții, îl poți atinge uneori, dar ar fi neomenesc să poți rămâne mereu „în“ el. La fel cum nu poți trăi mereu în tensiune. Dar, de fapt, în legătură cu asta, în meseria noastră există un paradox, unul mai mult. Teribilă și istovitoare aici nu e tensiunea pe care ți-o cere pătrunderea în personaj și în lumea lui, ăsta e un lucru minunat și miraculos, de care au parte foarte puțini oameni: să faci să trăiască, să existe ceva ce nu există, și să-i faci pe alții să creadă în această existență. Nu, teribil este ce se întâmplă pe urmă, după spectacol, când, după ce ai fost Alioșa Karamazov, trebuie să te întorci la lumea reală, care, oricât de minunată, te scoate din lumea mirifică a artei. Această tensiune te extenuează. De aceea mi-am permis anul ăsta un răgaz de „reîncărcare a bateriilor“, cum se spune. Nu am mai intrat în niciun spectacol, deși aș fi fost tentat. Dar nu poți da mereu, seară de seară, ceva din tine fără să te simți vlăguit. Mai ales că eu am jucat tot ce mi s-a dat, un spectacol după altul. Dar, simțind că mă paște pericolul de a rămâne gol pe dinăuntru, m-am hotărât să fac o pauză și să încerc să văd de unde am plecat și unde am ajuns. Și încotro merg. Cred că e un lucru esențial pentru orice artist… vezi, m-am și socotit artist!… pentru orice actor.
Cred că putem rămâne la termenul artist…
Nu. Asta trebuie s-o stabiliți voi, ceilalți… Eu încă nu.
Spune-mi, intrând în munca efectivă din teatru, ți-ai pierdut vreo iluzie?
Nu, nu mi-am pierdut nici o iluzie fiindcă nu mi-am făcut iluzii. Încă dinainte să intru la Institut aveam mulți prieteni actori la teatrul din Brașov, orașul meu, și le-am putut privi munca de aproape și „din culise“, așa că prea multe iluzii nu aveam… Dacă s-a întâmplat cu mine ceva de genul ăsta e că acum sunt mai trist. Și știi de ce? Pentru că înainte, când eram eu mic și mult mai mare, exista un respect extraordinar pentru actorul-artist. Când apărea un actor pe stradă, toți îl salutau, îi făceau loc să treacă… Eu am și acum reacția asta. Am petrecut câteva seri alături de Gheorghe Dinică și nu îndrăzneam să mă apropii de el, să-l întreb ce-aș fi vrut… Ne povestea George Constantin că venea odată cu trenul de la o filmare și un tip s-a apropiat de el, l-a apucat de barbă și i-a zis: „Bă, cascadorule!“… Sigur, era foarte multă dragoste și foarte multă admirație în gestul ăsta, dar… Cred că mulți oameni nu-și dau seama cât de important este de fapt un actor și ce înseamnă într-adevăr teatrul în viața lor. Iar cei care își dau seama de asta, dar îi împiedică pe ceilalți s-o înțeleagă, probabil dintr-o spaimă inutilă, nu fac decât să se autoizoleze de marea masă și să devină, mai devreme sau mai târziu, ei înșiși personaje de teatru. Așa că, vor-nu vor, tot în teatru or să sfârșească. Asta e marea forță a teatrului, de-asta continuă el să existe, de milenii…
Da… Dacă aș relua interviul, ți-aș răspunde altfel la întrebarea de la început: te-am ales pentru că ești un actor care știe să gândească la mai mult decât la „bucata“ lui de scenă.
Știu eu?!… Sper că e așa. Încerc, în orice caz. Și am luat acest interviu și ca pe o ocazie de a verifica dacă mai pot vorbi, dacă mai pot vorbi teoretic despre ceea ce fac… Asta e.
Convorbirea a fost realizată de Anca Bucurescu și publicată cu titlul „Dragoș Pâslaru: În primul rând, actorul e un om ca toți ceilalți…“ în numărul 4 din aprilie 1988 al revistei „Teatrul”. Reluarea lui este posibilă datorită www.cimec. ro, unde puteți accesa arhiva digitalizată a publicației.
