A ajuns la Paris dintr-o întâmplare şi a avut succes datorită accentului românesc cu care vorbea franceza. A jucat şi în filme, dar, în teatru, cariera Elvirei Popescu a durat 65 de ani.
Un articol de Corina Vladov|29 noiembrie 2013
Victor Eftimiu scria în 1966, în revista „Teatrul”, despre actorii români deveniţi celebri pe scenele pariziene. Printre ei – Elvira Popescu, actriţă de teatru şi de film. A ajuns la Paris dintr-o întâmplare, chemată s-o înlocuiască pe o actriţă poloneză care părăsise Franţa. Mai jos reproducem un fragment din textul lui Victor Eftimiu:
„Debut senzaţional, nedezminţit în lunga-i şi glorioasa-i carieră teatrală, a avut Elvira Popescu, actriţă fruntaşă şi astăzi, după cîteva decenii de prodigioasă activitate. Fermecătoarea noastră compatrioată joacă mereu, primită cu aplauze de fidelu-i public parizian.
Povestea începutului triumfal la Paris al Elvirei Popescu nu e cunoscută. Daţi-mi voie să vi-o spun. Tînăra, frumoasa şi talentata fostă actriţă a Teatrului Naţional a plecat pe vremuri, pe socoteala ei, împreună cu Storin, Al. Mihalescu şi Ion Iancovescu, să dea la Paris, în sala modestă a Teatrului L’Oeuvre, una sau două reprezentaţii în româneşte cu Patima roşie a lui Mihail Sorbul.
Un public restrîns, compus din invitaţii premierelor, a asistat la spectacolul jucat într-o limbă străină. Printre participanţi era şi binecunoscutul autor parizian Louis Verneuil. Louis Verneuil scrisese o comedie, Ma cousine de Varsovie, pe care urma s-o creeze la Paris o mare actriţă germană, de origine poloneză, Orska.
Primul război mondial abia se încheiase. Întîiul paşaport de intrare în Franţa acordat unui cetăţean german a fost al Orskăi, obţinut prin intervenţia lui Raymond Poincaré la primul ministru de atunci, Painleve — sau viceversa —, Orska a trecut graniţa şi a început să repete în Ma cousine de Varsovie.
Iată însă că un alt cetăţean german, bancherul Bleichschroder, prietenul celebrei actrițe, n-a avut de lucru şi a coborît dintr-un avion pe teritoriul francez, fără viză legală. Arestat, bancherul a mărturisit că fusese adus în Franţa de dorul iubitei sale. A fost trimis peste graniţă, în doi timpi şi trei mişcări. Odată cu el a trebuit să părăsească teritoriul francez şi Orska.
Louis Verneuil a rămas fără principala interpretă pentru care scrisese comedia. Pînă atunci, personajele străine din piesele franţuzeşti erau jucate de actori parizieni, care vorbeau cu accentul naţiunii respective, dar un accent făcut, artificial, lipsit de hazul originalului. Louis Verneuil ţinea cu orice chip să aibă în rolul verişoarei din Varşovia o actriţă din altă ţară, cu accentul autentic, nu contrafăcut.
În disperare de cauză, a telegrafiat Elvirei noastre la Bucureşti, oferindu-i rolul şi un angajament favorabil; o văzuse la Paris în Patima roşie. Bineînţeles că Elvira a acceptat imediat şi a plecat cu primul tren spre capitala Franţei. A intrat repede în repetiţie şi a jucat cu succes rolul polonezei din comedia lui Verneuil, a obţinut şi alte angajamente şi a ajuns una dintre cele mai răsfăţate actriţe ale Parisului. Strălucita ei carieră, care nu s-a încheiat nici astăzi, după atîtea decenii, se datoreşte unui concurs de împrejurări, într-adevăr neobişnuit.
Elvira Popescu (1894 – 1993)
În orice caz, fără Patima roșie, creatoarea Tofanei n-ar fi ajuns vedeta care a strălucit zeci de ani pe scenele, cît şi în filmele franceze. În afară de temperamentul şi de frumuseţea ei, farmecul Elvirei e făcut şi din felul exotic în care vorbeşte limba lui Racine.
În majoritate, dacă nu în totalitate, rolurile ei au fost alcătuite din personaje străine. Pîrdalnicul de accent românesc al Marioarei Ventura, care a stîrnit hazul ironic al comisiei de admitere şi a făcut ca marea viitoare tragediană să fie expulzată de pe scenă, a fost aliatul cel mai de preţ al Elvirei Popescu, a cărei strălucită carieră nu s-a încheiat nici azi, după atîtea decenii.”
Foto Elvira Popescu: cinemagia.ro
