Deşi 2021 a fost un an al revenirii, iar festivalurile au avut de unde alege, m-am oprit doar la cinci filme pentru topul de final. Trei de la Cannes, care a avut o ediţie foarte bună, în ciuda unui Palme d`Or discutabil, unul de la Berlin, care se întâmplă să fie şi românesc, şi un altul recuperat din 2020.
Un articol de Ionuţ Mareş|21 decembrie 2021
În 2021, toate marile festivaluri au putut avea loc, chiar dacă s-au înghesuit pe parcursul verii pentru a profita de relaxarea restricţiilor pandemice şi de cât mai multe proiecţii în aer liber. Multe din filmele lăsate în stand by în 2020 din cauza lockdown-ului au fost în sfârşit lansate. Aşa se face că selecţiile festivalurilor au fost, poate, mai ofertante ca de obicei.
Atenţia s-a concentrat pe Festivalul de la Cannes, revenit cu un program plin de nume mari şi de descoperiri promiţătoare. Nu am văzut încă decât jumătate din competiţie (12 din 24 de lungmetraje), inclusiv cea mai mare parte din palmares, şi alte câteva filme din restul secţiunilor, dar aş zice că a fost o ediţie foarte bună. Asta în ciuda unui Palme d`Or – „Titane”, de Julia Ducournau – departe de o receptare favorabilă (despre motivele pentru care cred că a fost premiat filmul cineastei franceze, care nu e printre favoritele mele, am scris aici).
Întâmplarea face ca primele două filme din topul personal să fie chiar cele lauareate ex aequo cu Premiul Juriului – „Ahed’s Knee”, al israelianului Nadav Lapid, şi „Memoria”, al thailandezului Apichatpong Weerasethakul.
1.„Ahed’s Knee” mi-a plăcut foarte mult pentru că este un film politic, furios, neaşteptat, neconvenţional şi incomod (Despre el am scris aici).
2.„Memoria” este un film non-narativ, vibrant, care îndeamnă la contemplaţie şi deseori devine hiptonic (Mi-am exprimat entuziasmul aici).
Poziţia a treia e ocupată tot de un film de la Cannes, prezentat în afara Competiţiei (mai exact, în secţiunea care s-a chemat Cannes Premiere) – „Vortex”, al franco-argentinianului Gaspar Noe. Un film mai puţin teribilist decât m-am aşteptat, un film întunecat despre bătrâneţe, boală şi moarte (l-am comentat aici).
Pe locul patru am pus „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, de Radu Jude, pentru că este un film inventiv, polemic şi ireverenţios care surprinde ceva din spiritul vremii (i-am dedicat o cronică aici).
Pentru poziţia a cincea am păstrat un film din 2020, dar recuperat abia în acest an – „Days”, al cineastului taiwanez de origine malaeziană Tsai Ming-liang (l-am lăudat aici).
