★★★★★ CRONICĂ DE FILM Prezent anul trecut în mai multe festivaluri şi disponibil acum în România pe platforma MUBI, „Ne croyez surtout pas que je hurle” („Just Don’t Think I’ll Scream”, 2019), debutul regizorului francez Frank Beauvais, este un excelent documentar eseu, potrivit şi pentru perioada bizară pe care o trăim.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 iulie 2020
În urma unei despărțiri dureroase și fără perspectiva unor noi proiecte, un cineast se retrage temporar într-un sat din Alsacia, unde timp de mai mult luni vede compulsiv filme, câte patru-cinci pe zi. În paralel, pe glob au loc diverse tragedii, și în special atentate teroriste în Franța.
Cinema-ul ca evadare dintr-o realitate apăsătoare și greu de privit în față sau antidot la depresie și sursă de regenerare? Este miza extraordinară pe care o lansează Frank Beauvais în filmul său de debut, documentarul eseu „Ne croyez surtout pas que je hurle” („Just Don’t Think I’ll Scream”, 2019).
E mai întâi vocea melancolică a regizorului însuși, care domină coloană sonoră și pe care o auzim de la început și până la sfârșit. Apoi, e textul lui Frank Beauvais, care uneori ia forma unui jurnal foarte intim, ce consemnează emoții, amintiri sau pur și simplu întâmplări banale, cum ar fi vizitele unor prieteni, iar alteori devine o reflecție despre lume și societate.
Fără cuvinte mari, fără platitudini, fără lamentări. Un flux liber de idei care exprimă criza interioară a unui artist în căutarea unor motive de a merge mai departe.
Iar salvarea pare să vină nu din existența socială însăși, care și-a pierdut pentru moment sensul, ci din cinema-ul trăit în solitudine. Din plonjarea obsesivă, devoratoare, în imagini cinematografice, care devin memoria însăși a unui anumit moment.
Pentru că actul de a se filma sau pur și simplu de a filma ceva într-o astfel de criză existențială ar fi greu sau ar putea fi văzut chiar ca o manifestare de autocomplezență ori o impudoare, Beauvais se folosește de filmele altora pentru a-și completa vizual eseul pe care ni-l împărtășește și prin care se destăinuie.
Rezultă un montaj elaborat și ambițios cu scurte momente, ca niște străfulgerări, fără sunete sau muzică, din sute și sute de filme, majoritatea puțin cunoscute, iar unele de-a dreptul obscure. Scopul lor este de a reflecta, în cele mai neașteptate feluri, stările pe care le sugerează voice over-ul.
Textul și imaginea intră astfel într-un dialog extrem de stimulant și, până la urmă, emoționant. Iar ideea splendidă pe care o propune Beauvais e că cinema-ul, în ciuda caracterului său artificial, poate deveni un refugiu în fața durerii, atunci când îi este asumată natura profund reflexiv-terapeutică.
Și chiar dacă, în fond, nu înlocuiește viața, poate ajuta la înțelegerea ei și o poate face mai suportabilă în misterul ei.
