CRONICĂ DE FILM Câştigător al Leului de la Aur la Festivalul de la Veneţia şi nominalizat la 13 Premii Oscar, „Forma apei”, cea mai nouă realizare a lui Guillermo del Toro, acum în cinematografe, oscilează indecis între un film de autor şi un film (ultra)comercial.
Un articol de Ionuţ Mareş|24 februarie 2018
„Forma apei”, noul film al regizorului mexican, aclimatizat în America, Guillermo del Toro, nu este nici cal, nici măgar.
Nici film de artă până la capăt (deși premiat cu Leul de Aur la Veneția), din cauza destul de vizibilelor concesii, mai exact simplificări narative (unele corecte politic) și soluții regizorale facile, făcute parcă pentru a satisface un public cât mai larg, obișnuit cu produsele CGI infantile pe care i le livrează marile studiouri americane săptămână de săptămână.
Nici fantasy pe deplin comercial, și asta datorită unei imagerii inventive și spectaculoase și a câtorva opțiuni dramaturgice care, în ciuda dulcegăriei desuete (și ușor de atacat) în care e învăluit întregul film, nu sunt de lepădat.
În fond, povestea de iubire din America anilor `60, pe fondul spionitei Războiului Rece, dintre o femeie de serviciu mută (Sally Hawkins) și o creatură marină, cu un vag aspect uman, supusă experimentelor într-un laborator științific, sub paza unui supraveghetor dur și violent (Michael Shannon), este excentrică.
Iar modul în care este pusă uneori în scenă, în special prin sugestia unei relații sexuale, amintește, fie și de sub această evidentă edulcorare, de talentul mexicanului de a crea imagini bizar-perturbatoare.
Dualitatea filmului reflectă, în bună măsură, chiar dualitatea întregii cariere a lui del Toro, care a pendulat mereu între filme originale de autor, cu succes de critică și de festival, și filme asumat comerciale sau chiar blockbustere (să ne amintim de relativ recentul „Pacific Rim”, din 2013), chiar dacă în toate se vede aceeași fascinație celebră a regizorului pentru creaturi, monștri, roboți și pentru universuri fantastice (uneori SF).
Este evident că prin sentimentalism, prin aspectul și convenția de basm, prin narațiunea previzibilă, prin faptul că del Toro nu își ia suficient timp pentru a crea cu adevărat mister, suspans și tensiune și, în același timp, își temperează serios înclinațiile spre horror și gore la care s-ar fi pretat o astfel de narațiune, „Forma apei” nu are cum să îi mulțumească pe criticii și cinefilii mai pretențioși sau ineflexibili – de altfel, receptarea filmului nu a fost unanim pozitivă.
Chiar și așa, del Toro face un lucru lăudabil, întâlnit și la alți creatori originali de cinema din trecut sau din prezent care au ajuns la Hollywood: tulbură puțin apele mainstream-ului cinematografic și, prin viziunea sa de autor, aduce o gură de aer proaspăt într-o industrie americană repetitivă, obosită și în bună măsură neinteresantă, dar obsedată de CGI-ul care aproape exclude actorul și orice sentimente și emoții omenești sincere.
Prin caracterul său nostalgic (sunt numeroase referirile la cinema-ul și televiziunea de la începutul anilor `60) și look-ul său retro, „Forma apei” este și o binevenită contrapondere, nu lipsită de un anume farmec, la această dominație a pragmatismului.
