Fumez pe prispa casei şi simt că-i toamnă până-n măduva oaselor. Mă gândesc că sunt atât de bătrân, încât îmi mai amintesc din toamnele copilăriei doar începuturile de şcoală. Atât de bătrân, că în clasa întâi am scris cu peniţa.
Un articol de Petre Ivan|19 septembrie 2018
Și-mi plăcea cumva, se termina cerneala după trei litere, a patra ieșea oleacă pe jumate, și trebuia să moi din nou tocul în călimară, și niciodată nu nimeream proporția corectă între a scrie și a nu-mi mânji mâinile ori banca. Altfel, după ce terminam de scris un cuvânt cu penița, mă simțeam Michelangelo, deși nu știam cine e ăla.
Pe urmă m-am îndrăgostit de stilou, dar și stiloul pe care mi l-au cumpărat ai mei avea problemele lui, „bora” cerneală, visam la unul chinezesc, „cu peniță de aur”, cum are „toarșnvățător”. Ai mei m-au tot dus cu vorba până în clasa a cincea că îmi iau unul. Că e scump, că nu-s destul de mare să-i port de grijă unui stilou-chinezesc-cu-peniță-de-aur.
Și-n toamna lu’ a cincea, înainte de începerea școlii, a adus tata în probe, de la un băiat care a muncit în străinătate, un stilou din Arabia Saudită. Tot chinezesc, cred, dar nu arăta deloc ca unul pe care să-l mai fi văzut vreodată: avea în cap un tub transparent, umplut cu lichid, în care plutea un mic Mickey Mouse. M-am uitat la el, l-am amețit pe Mickey Mouse, sus-jos, și mi-am zis că așa ceva nu există.
Să-mi fi luat ai mei așa ceva, aș fi spus că mi-au făcut cadou un Ferrari, deși asta chiar n-aș fi avut cum să știu. Costa o sută de lei, vreo cinci perechi de teniși. La preț redus, că băiatul care a muncit în construcții în Arabia Saudită era prieten cu tata. Și-am rămas o după amiază de sâmbătă și o zi întreagă de duminică toamna cu stiloul ăla în mână, și-am negociat dacă îl cumpărăm sau nu.
Sâmbătă către noapte mă gândeam că mor dacă n-o să-l am, duminică mai pe seară, după ce am realizat că Mickey Mouse ăla nu prea face nimic altceva decât să plutească, pe cuvânt, m-am gândit singur că-i mai bine să-mi cumpere de suta aia o pereche de bascheți (cât două de teniși) și un stilou-chinezesc-cu-peniță-de-aur, cum are „toarșnvățător”.
Și așa a fost. Și în prima zi de școală, înainte de a ne striga la careu, m-am descălțat de bascheți, ca să nu-i stric, și i-am pus frumos lângă ghiozdanul meu, semn pentru bara imaginară a unei porți de fotbal.
Și-am driblat atât de frumos desculț, pe toți băieții, și m-am bucurat atât de mult că urmează o toamnă lungă cu reprize de fotbal, încât am uitat de orice. Iar când m-am întors din atac, când ne-au chemat la careu, am văzut bara porții mele mutate, am căutat în ghiozdan și n-am mai găsit în el stiloul-chinezesc-cu-peniță-de-aur. M-am încălțat cu bascheții și-am fost tare fericit că n-am ales, totuși, stiloul ăla din Arabia Saudită, cu Mickey Mouse.
(însemnare preluată de pe pagina de facebook a scriitorului şi scenaristului Florin Lăzărescu)
* * *
Despre Florin Lăzarescu
Născut în 1974 la Iași, prozatorul, publicistul si scenaristul Florin Lăzarescu, devenit cunoscut publicului larg în special după ce filmul Aferim! (2015), în regia lui Radu Jude, a câștigat Ursul de Argint la Berlin, Lăzărescu fiind nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scenariu.
Florin Lăzărescu a publicat volumele: Cuiburi de vîsc (Editura OuTopos, 2000), Șase moduri de a-ți aminti un cal sau șase povestiri (LiterNet, 2003), Ce se știe despre ursul panda (Polirom, 2003), Trimisul nostru special (Polirom, 2005), Amorțire (Polirom, 2013), Întâmplări și personaje (Polirom, 2015), cărțile sale fiind traduse în zece limbi și a semnat scenariul pentru Lampa cu căciulă (2006, regia lui Radu Jude), O umbră de nor (2014, regia Radu Jude) şi Aferim! (2015, regia Radu Jude).
Foto: Florin Lăzărescu, fotografiat de Ozolin Dusa
