INTERVIU O revizitare a biografiei lui Eugène Ionesco (26 noiembrie 1909 – 28 martie 1994), alături de scriitoarea Liliana Corobca, autoarea volumului „Ionesco. Elegii pentru noul rinocer” (Editura Polirom, 2020).
Un articol de Alina Vîlcan|25 noiembrie 2020
BIOGRAFIA. Ați publicat în acest an, la Editura Polirom, în colecția Biografii romanțate, Ionesco. Elegii pentru noul rinocer. Cum s-a construit cartea, cum a fost, pentru dumneavoastră, această întâlnire cu Eugène Ionesco?
A fost o întâlnire surprinzătoare și instructivă. Nu-i cunoșteam biografia, de fapt uitasem ce am mai știut, dar nici nu găsisem prea multe informații la Chișinău, unde am terminat facultatea. Mai ales contextul istoric cred că mă depășise prima dată, în 1997, când mi-am susținut licența în dramaturgia lui Ionesco. A trebuit să-i acord acum multă atenție, dar întâi de toate, să înțeleg cadrul social foarte tulbure și tragic al anilor ’40, atmosfera și motivele care l-au făcut pe Ionesco să părăsească țara și să nu mai revină niciodată. Am citit câteva luni, m-am documentat, mi-am notat multe fragmente din jurnalele lui, din cartea fiicei lui, Marie-France Ionesco, din cărților criticilor și eseiștilor români. Am avut la dispoziție și o cronologie a mișcării legionare, și istorii ale românilor, și documente din arhive. Am scris foarte repede, ca niciodată în viață, frenetic aproape. Întâlnirii i-aș spune 1: examen; 2: pasiune; 3: înțelepciune. Apoi s-a dovedit că a mai fost și un fel de preambul pentru pandemia care a urmat, cu aspectele ei tragice și absurde.
După ce i-am cunoscut copilăria, altfel i-am privit opera
DEVENIREA. Una dintre cele mai atrăgătoare părți ale cărții de față se oprește asupra copilăriei și adolescenței dramaturgului – la Paris și în împrejurimi, la București și, pentru scurt timp, la Craiova. Care sunt acele aspecte din formarea lui Ionesco pe care le considerați importante în devenirea sa?
Voi fi de acord cu Ionesco, el mărturisește și repetă care sunt puținele întâmplări din copilărie care i-au rămas în memorie pentru totdeauna și l-au marcat „în devenirea sa”. Perioada petrecută în La Chapelle Anthenaise, un sat din vestul Franței, unde a cunoscut liniștea și frumusețea naturii, „paradisul pierdut”, care va reveni mereu în amintirile sale, precum și revelația avută în România. Lumina ceea mirabilă, nostalgia divinității. Când vorbea despre religie, amintea de acea lumină, pe care nu a mai regăsit-o. Despre teatrul lui s-a scris, dar după ce i-am cunoscut copilăria, altfel i-am privit opera. Desigur, în formarea lui Ionesco un rol important l-au avut și părinții, nu doar epoca în care s-a născut și locurile unde a trăit când era mic.
Jurnalele lui Ionesco au fost principala mea sursă de inspirație
REVIZITARE. Sunt expuse aici, în fața cititorului, relația lui Ionesco cu părinții săi și, mai ales, cu mama sa, protagonistă a unui destin deloc lipsit de dramatism, spiritul rebel al tânărului Ionesco, timpul tinereții sale. Ce v-a inspirat în această incursiune în viața personală a lui Eugène Ionesco dinainte de exilul francez, în revizitarea acelei istorii personale prin raportare la marea istorie?
Jurnalele lui Ionesco au fost principala mea sursă de inspirație. Acolo am aflat, strecurate discret, rostite cu jumătate de gură, scăpate parcă din greșeală, detalii despre relația dintre părinții lui. Tot în jurnale am găsit povestea fratelui mai mic, Mircea, mort la un an și jumătate. Nu mi-a fost greu să-mi imaginez viața Terezei, mama lui Eugène Ionesco. Tragismul acestui destin cred că l-a obsedat pe marele dramaturg toată viața. Iar spiritul rebel i-a fost educat mai ales în relația cu tatăl, care era mult prea autoritar și încerca să îi traseze/impună elevului Ionescu viitorul destin. Avocatul Ionescu își dorea un fiu cel puțin magistrat. Tatăl avea o imensă și nedisimulată oroare pentru preocupările artistice ale fiului; că îi ardea caietele cu desene nu am inventat eu, desigur, am găsit undeva, în jurnale. Cred că tocmai această autoritate abuzivă a creat în tânărul Ionescu „reacții adverse” și acesta a făcut exact ce îi repugna cel mai mult tatălui.
Avea desigur o sensibilitate ieșită din comun
EVREITATE. Deși evreu pe linie maternă, Ionesco nu se numără printre aceia care au avut enorm de suferit din cauza evreității sale, reușind să emigreze în Franța datorită relațiilor de familie. Totuși, nu putem spune că nu a fost afectat de evreitatea sa, dacă ne gândim numai la acutizarea conflicului cu propriul său tată din această cauză. Cum am spune azi că și-a trăit Ionesco evreitatea în acel context teribil pentru evrei?
Cred că a suferit și el enorm și a făcut tot posibilul să plece. Nu putem contabiliza suferința, dar dacă citim pasajele din Jurnalul lui Sebastian, descoperim că Ionesco era întruchiparea suferinței. Avea desigur o sensibilitate ieșită din comun. Conflictul cu tatăl a avut altă bază, cred, deși nici acest aspect nu a lipsit. Și eu mi-am pus aceste întrebări și am încercat să răspund la ele în biografia romanțată. Cred că intensitatea acelor clipe a fost transfigurată artistic în opera scrisă. Altfel, nu am găsit multe mărturii în acest sens de-ale lui.
Despre acești doi ani, 1940-1942, petrecuți la București, va spune că sunt ani de exil și că Franța este patria sa
EXIL. Sunteți cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, așadar specialist în exilul românesc. Ce considerați că are aparte Ionesco în tabloul intelectualilor români stabiliți în afara țării, cu precădere în Franța? Am putea spune, în cazul său, că de fapt a fost pentru o vreme exilat în România, nicidecum în Franța?
În 2002, am devenit cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, la departamentul „Exilul literar anticomunist”, apoi am predat câțiva ani studenților despre „Exilul literar postbelic în context european”, dar Ionesco nu era personaj principal la acel curs. El s-a afirmat pe scena internațională ca autor de limbă franceză. Pe bună dreptate, vorbim de triumviratul Ionesco, Eliade, Cioran, care s-a impus în Europa și dincolo de hotarele ei, dar nu ca autori români (Eliade a scris beletristică doar în română, dar nu romanele l-au făcut celebru în exil). Ionesco plecase la Paris în 1938, pentru un doctorat, însă în 1940 a trebuit să se întoarcă. Ei, despre acești doi ani, 1940-1942, petrecuți la București, va spune că sunt ani de exil și că Franța este patria sa. Era de înțeles. În 1942, cu ajutorul rudelor, pleacă în misiune diplomatică, fapt care i se va reproșa uneori. Nu știm ce destin ar fi avut dacă nu ar fi reușit totuși să plece, dar cu siguranță, în România nu ar fi ajuns dramaturgul de talie internațională și nu ar fi scris opera de care ne bucurăm acum. Nu agreez prea mult acele definiții ale exilului, conform cărora, dacă pleci, trebuie să scrii în limba țării din care ai plecat, să „duci flacăra” culturii naționale în exil și să o menții aprinsă. Cei mai cunoscuți autori au scris totuși în limbile țărilor de adopție și astfel s-au făcut remarcați. Ionesco este important prin opera sa, un autor unic, inconfundabil și profund.
Uneori parcă rescriem un trecut care ne încolțește și ne pândește, după ce îl crezusem îngropat pentru totdeauna
COMUNISM. Ați ales să vă structurați cartea de față sub forma unei piese de teatru în trei acte, cu note absurde date de revizitarea operei ionesciene de către o comisie de securitate însărcinată să îl aducă în țară pe marele dramaturg și să asigure publicarea textelor acestuia, în condiții optime (regimului). De ce ați ales această abordare, din prisma comunismului, atât de detestat de Eugène Ionesco, și ce ar trebui să reținem din felul cum acesta s-a raportat la comunism și, bineînțeles, din felul cum comuniștii români s-au raportat la el?
O astfel de abordare mi-a permis să fac o carte organică și coerentă, mai ales că aveam puțin spațiu la dispoziție. Adică puteam sugera mai mult decât am scris. Mult mai mult, acum depinde cât înțelege fiecare cititor. Dar m-a și condiționat, la un moment dat, pentru că multe lucruri aș fi vrut să existe în carte, dar nu le puteam pune în gura securității. Am vrut să-l apropii pe autor de spațiul românesc și să explic atitudinea lui față de țară, legăturile profunde, amintirile, anii petrecuți aici, foarte importanți, în destinul lui ulterior. Formația mea în zona cenzurii mi-a permis să găsesc tonul și să formez cadrul operației „Recuperarea”, care este, desigur, reală, nu inventată. În tot regimul comunist, nimic nu mi s-a părut mai absurd decât notele fostei securități. Umor involuntar, tragicomedie etc. Experiența mea actuală mi-a permis să intru în acel cadru, că nici azi nu suntem prea departe de multe aspecte ale absurdului. Uneori parcă rescriem un trecut care ne încolțește și ne pândește, după ce îl crezusem îngropat pentru totdeauna.
Întâlnirea adevărată cu marele dramaturg s-a produs când i-am citit piesele în limba franceză, în original. Mi s-a părut intraductibil, atunci. L-am iubit enorm
SUBIECT DE DISERTAȚIE. Nu este prima dată când scrieți despre Eugène Ionesco. În 1997, absolveați Facultatea de Litere din Chișinău cu teza „Expresia absurdului în dramaturgia lui Eugen Ionescu”. Cu șapte ani înainte, își deschisese porțile la Chișinău Teatrul „Eugène Ionesco”, unde ați văzut pentru prima dată o reprezentație a spectacolului Regele moare. Cum vă amintiți astăzi de acei ani de studenție și de interacțiunile de atunci, din anii ’90, cu arta lui Ionesco?
Perioadă de efervescență culturală, curiozitate, entuziasm. Descopeream literatura română, citeam mult… Ionesco nu era prea cunoscut, nici nu prea avea cum să fie pe atunci, la Chișinău. Numele lui mi-a devenit cunoscut, iar mai târziu aproape familiar, grație primului teatru independent din Chișinău care-i purta numele. A devenit repede teatrul meu preferat și mergeam acolo aproape la toate spectacolele. Dar întâlnirea adevărată cu marele dramaturg s-a produs când i-am citit piesele în limba franceză, în original. Mi s-a părut intraductibil, atunci. L-am iubit enorm și cred că acesta a fost motivul pentru care, după atâția ani, am ales să-i scriu anume lui biografia.
Mi se pare de o actualitate extraordinară, cu fricile, obsesiile, rinocerii lui
RECEPTARE. Cum considerați că ne raportăm astăzi, în România, la Eugène Ionesco, îl prețuim pe cât s-ar cuveni, îi sunt montate îndeajuns piesele, îi sunt retipărite suficient scrierile, ne amintim că este primul și singurul scriitor de origine română ales membru al Academiei Franceze (1970) sau rămânem în continuare destul de străini de Ionesco, prea tradiționali în gust pentru absurdul său, prea comozi să-i înfruntăm rinocerii? Cum stăm la acest capitol, cum au evoluat lucrurile după anii ’90 când, așa cum s-a întâmplat și în alte cazuri, și lui Ionesco i s-au tradus textele și i-au fost montate, în sfârșit, piesele și aici?
La Editura Humanitas au apărut mai multe ediții, chiar și traduceri diferite, din teatrul autorului, după căderea comunismului, există o serie Ionesco, au publicat culegeri de articole, jurnalele, au reeditat volumul Nu. Am încercat să urmăresc cum și unde se mai joacă piesele lui și aici poate că ar fi de remarcat că totuși e cam puțin. Mi se pare de o actualitate extraordinară, cu fricile, obsesiile, rinocerii lui. Trăim o realitate absurdă prin excelență, trăim parcă după piesele lui Ionesco. Poate ne sperie acest fapt și de aici receptarea totuși modestă.
Mă gândesc cu oarecare împăcare că am scris destule cărți despre situații limită, care ar ajuta pe cineva acum și în orice situații dificile. Atât pot eu face ca scriitor
COTIDIAN. Vă împărțiți activitatea între cercetare și literatură, cum arată cotidianul dumneavoastră? Cum vă organizați timpul între cărți de ficțiune ca Buburuza (Polirom, 2019), Capătul drumului (Polirom, 2018) sau Caiet de cenzor (Polirom, 2017) și diversele studii sau volumele pe care le coordonați ca editor precum Panorama comunismului în Moldova sovietică (Polirom, 2019)? Și, bineînțeles, la ce ați lucrat în aceste luni de pandemie, cum a fost această perioadă pentru dumneavoastră, din punct de vedere profesional?
Atunci când munca e o pasiune, totul e ușor și suportabil. Deși coordonarea unor proiecte mari, cu mulți autori și multă responsabilitate este solicitantă, mi-a plăcut această experiență și avem acum sub tipar, tot la Polirom, următoarea carte, Panorama comunismului în România, la care am lucrat în timpul pandemiei. Între timp, în ultima perioadă cotidianul nostru a fost schimbat de această molimă neașteptată. Profesional, nu-mi fac probleme pentru mine, dar mă gândesc la criza editorială, la criza economică, la schimbările de mentalitate induse de această pandemie, nu în cele mai bune direcții. Mă întristează nefericirea celor care suferă și pe care nici eu, nici altcineva nu îi poate ajuta. Mă gândesc cu oarecare împăcare că am scris destule cărți despre situații limită, care ar ajuta pe cineva acum și în orice situații dificile. Atât pot eu face ca scriitor.
Ah, ce-ar fi spus Ionesco, ce provocare, cu al său capital și implacabil NU. Ar fi făcut praf zeitățile literare de azi
LUMEA LITERARĂ. Cum vedeți literatura în limba română de azi, din România și din Republica Moldova, ce aduce nou, prin ce vă atrage, prin ce nu? Mai mult, v-aș propune să încheiem cu un exercițiu de imaginație – ce credeți că ar fi spus Eugène Ionesco, autorul extraordinarului volum Nu („Este realmente prima carte românească pe gustul meu” – Jeni Acterian), observând lumea literară românească a anului 2020?
Pentru mine nu există diferențe între literatura română din România și cea din Republica Moldova, mai ales că mulți scriitori din Moldova publică în România, dar și în Moldova mai apar scriitori din România. Mă atrage foarte mult tematica socială, am încredere în sensibilitatea scriitorilor, mă atrag ironia și umorul din cărțile lor. Ah, ce-ar fi spus Ionesco, ce provocare, cu al său capital și implacabil NU. Ar fi făcut praf zeitățile literare de azi, ar fi râs de premianții noștri talentați, ar fi râs de securiștii zilelor noastre care cred că pot coordona și controla până și creația literară… „Să mă pupați în cur!”, ar fi spus Ionesco cu multă voie bună și ar fi fost cenzurat, bineînțeles, așa cum a mai fost, acesta fiind celebrul final al piesei Englezește fără profesor, redenumită ulterior Cântăreața cheală.
Nu știm ce destin ar fi avut Ionesco dacă nu ar fi reușit totuși să plece, dar cu siguranță, în România nu ar fi ajuns dramaturgul de talie internațională și nu ar fi scris opera de care ne bucurăm acum. (Liliana Corobca)