„Încă nu m-am îndepărtat de concluzia asta, că cinema-ul este inutil. Pe de altă parte, îl îmbrăţişez nemăsurat”, spune regizorul Gabriel Achim, al cărui debut, „Visul lui Adalbert” (2011), este acum disponibil pe platforma Cinepub. Noul său film, „Ultima zi”, va rula din 12 mai în cinematografe.
Un articol de Ionuţ Mareş|4 mai 2017
Gabriel Achim este autorul unora dintre cele mai excentrice filme (deopotrivă scurtmetraje şi lungmetraje) ale Noului Cinema Românesc, cu un stil special, care se îndepărtează de realism.
Debutul său, „Visul lui Adalbert” (2011), disponibil acum pe platforma gratuită Cinepub, este o comedie neagră, iar despre „Ultima zi”, care va fi lansat la 12 mai în cinematografe, Gabriel Achim spune că este un thriller comic.
Înclinaţia spre paradox şi oximoron, dar şi perspectiva deopotrivă gravă şi ludică reies şi din răspunsurile sale neconvenţionale din acest interviu despre „Visul lui Adalbert”. Un film plasat în 1986, imediat după câştigarea Cupei Campionilor de către Steaua Bucureşti, şi care are în centru un sub-inginer, Iulică Ploscaru (excelentul Gabriel Spahiu), cineast amator ce lucrează la un film atipic de protecţie a muncii, activitate perturbată de un incident în uzină.
„Visul lui Adalbert” este disponibil pe Cinepub.ro, platformă online unde pot fi accesate gratuit şi în condiţii legale filme româneşti (noi sau vechi, scurtmetraje sau lungmetraje, documentare sau ficţiune), oferta fiind înnoită în fiecare săptămână.
Ionuţ Mareş: Ce ţi s-a părut că a fost cel mai ofertant cinematografic la acest subiect şi la acest personaj şi întâmplările lui ?
Gabriel Achim: Nu-mi mai este foarte clar ce porniri am avut (au trecut cam 10 ani de la primele discuții pe care le-am avut cu co-scenaristul Cosmin Manolache), dar, îmi place să cred, unele motivații s-au păstrat. Cum ar fi chestia asta că acum dai un like unui prieten care pare mai viu ca niciodată în poza haioasă pe care tocmai a postat-o, ca a doua zi, când deschizi Facebook-ul, să vezi că tocmai ce a murit în urma unui infarct și în loc de like-uri sînt RIP-uri.
Suntem pierduți într-o mare de lucruri inutile și viața pare să aibă o mare doză de absurd. Ce e de făcut? La întrebarea asta nu ajungem prea ușor. Mai rău, cred că nici nu prea vrem să ajungem. Și atunci viața îți pune piedică, te dai cu capul de pragul de sus și ești pus în situația de a răspunde. Acum realizez că mă identific destul de mult cu protagonistul filmului, Iulică Ploscaru, cineastul amator care încearcă să administreze cât mai eficient realitatea, dar care ajunge la final să fie amputat de propriile „performanțe”.
Ce a fost cel mai dificil la realizarea unui astfel de film care presupune o întoarcere în trecut, mai exact în anii `80?
A fost și preocuparea asta, pe care nu o am numai eu, de „materialitate” a imaginii, de raportul just cu realitatea pe care vrei să o reconstruiești – povestea cu filmatul pe suport VHS, cu toată arheologia pe care am făcut-o ca să scoatem din groapă camerele VHS, întregul proces de filmare și de post-producție. Dar și partea de scenografie, costume – nu realizăm, dar epoca aia nu mai e, s-a dus.
Click pe imagine pentru a vedea filmul „Visul lui Adalbert”!
Cum ai decis tonul de comedie neagră al filmului? Ce te atrage la acest stil, regăsit, într-o formă mai întunecată, şi în noul tău film, „Ultima zi”?
Nu decid înainte tonul. Nu îmi propun „hai să scriu o comedie”. Modul în care scriu, stilul, nuanțele, nu sunt niciodată premeditate. Începi undeva și ajungi în altă parte, e un drum fără o destinație precisă. În asta e savoarea. De pildă, la „Ultima zi” a ieșit thriller comic, tot un oximoron. Dacă ești onest, n-are cum să-ți iasă altceva decât o contradicție. Vezi răspunsul de la prima întrebare.
„Visul lui Adalbert” este şi un film despre cinema. Aş zice că se simte o privire deopotrivă ironică şi omagială asupra unei părţi a cinematografiei din timpul comunismului – de la ideea de reconstituire încheiată tragic (referinţa este, evident, „Reconstituirea” lui Lucian Pintilie) la viaţa într-o uzină (mediu des întâlnit în filmele vremii), cineaştii amatori şi chestionarea dublei instrumentalizări a camerei de filmat, folosită fie ca unealtă a puterii, fie pentru revelarea unei realităţi mistificate – aici reperele ar fi Mircea Daneliuc (începutul din „Cursa”, dar în special „Proba de microfon”), Alexandru Tatos („Secvenţe”) şi Iosif Demian („O lacrimă de fată”). Ce părere ai despre aceste filme? În ce măsură te-ai raportat la ele în realizarea filmului tău?
Încă nu m-am îndepărtat de concluzia asta, că cinema-ul este inutil. Pe de altă parte, îl îmbrățișez nemăsurat. Pintilie, Daneliuc, Tatos, Demian, Socrate 🙂 Glumesc. Puiu îi zice „bagabonțeală”, alții, mai exigenți, i-au zis „stângăcie”. De la ei am învățat cinema, nu din școala de film. E normal să te raportezi la ei ca la niște profesori, deopotrivă reverențios și ironic. Cel mai aproape mi-a fost, în cazul „Visului”, Kieslowski cu „Amatorul”, pe care îl consider cel mai bun film al lui. Dar și Wajda, cu „Omul de marmură”. Sunt est-european, domnule! 🙂
Ce fel de filme crezi că ai fi făcut dacă ai fi fost regizor profesionist în anii `80?
Ha 🙂 – e întrebarea mea favorită din interviul ăsta. Dacă tot nu reușesc să fac filme în anii de acum, nu-mi poate pune nimeni piedică să visez ce filme aș fi făcut eu în anii ’80. Ar fi fost marea șansă a cinematografie românești să dea lumii „Twin Peaks”-ul. Chiar dacă s-ar fi numit „Dealul Mare (Mizil)”.
Articol apărut pe blogul lui Ionuţ Mareş.
