George Costin, despre starea publicului, în vremuri proaste pentru cultură
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-costin-despre-starea-publicului-in-vremuri-proaste-pentru-cultura/

George Costin, unul dintre cei mai importanţi actori din România, vorbeşte despre lucrurile care îl deranjează atunci joacă în faţa publicului: telefoane care sună, comentarii zgomotoase, poze cu bliţ, pungi de plastic foşnite…

Un articol de George Costin|2 februarie 2015

Ziarul Metropolis publică articolul lui George Costin, scris pe blogul său.

„Sunt trei ani de când nu am mai scris pe acest blog, nu că aş fi scris foarte mult înainte. Motivele sunt diverse: nu intră în preocupările mele, sunt o fire mai discretă, prefer să îmi păstrez părerile pentru mine, îmi este lehamite să intru în polemici, nu de alta, dar e teribil de greu să polemizezi cu cineva, iar cei care vânează polemici, mai ales pe internet, sunt mult prea virulenţi şi siguri pe părerile lor pentru gustul meu, etc. Dar, încurajat de un prieten, m-am hotărât că aş avea ceva de zis:

La ora actuală joc în zece spectacole în Bucureşti, iar în serile în care nu am spectacol merg să îmi văd colegii, câteodată mai prind şi câte un concert, film sau alte evenimente culturale. Mă preocupă/îngrijorează de ceva vreme reacţia spectatorilor.

Până la un moment m-am gândit că s-ar putea să am eu ghinionul să se nimerească la spectacolele mele cei mai „neduşi“ la teatru spectatori din lume, dar, vizitând şi alte instituţii de cultură, am observat că nu sunt singurul ghionist, ci, mai degrabă, avem de-a face cu o îngrijorătoare lipsă de educaţie a celor care evident că trec foarte rar pragul unui teatru, cinematograf, sală de spectacole etc. Mai precis, habar nu au să se poarte.

Este cât se poate de clar că nu din răutate sau cu rea-voinţă se comportă ca nişte elefanţi într-un magazin de porţelanuri, ci din necunoaştere şi din lipsa celei mai vagi idei despre locul în care se află. Mai bine zis, habar n-au ce li se întâmplă.

Telefoane care sună, comentarii zgomotoase, poze cu bliţ, traducerea acţiunii (adică povestesc cu voce tare ceea ce văd pe scenă), aplauze în timp ce artistul cântă live, pungi de plastic foşnite, mame cu copii gălăgioşi, mai completaţi voi cu experiențele voastre.

Nu mai vorbesc despre vestimentaţie, hai să presupunem sau să acceptăm că vremurile s-au schimbat, deşi îmi aduc aminte că părinţii mei mă îmbrăcau cu ce aveam mai bun atunci când mergeam la un spectacol.

George Costin

Pe scurt, nu este tocmai uşor să te concentrezi când în sală ai un public care te concurează la nivel de replică şi spontaneitate. (Dar aveţi răbdare să citiţi până la capăt, căci am de gând să nu dau vina pe el, publicul.)

Şi nu se întâmplă doar la teatru. Nu ştiu când aţi fost ultima dată la un cinematograf; personal am început să merg în zile şi la ore când ştiu că e gol cinematograful.

Nu mai departe de ieri, la reprezentaţia celor de la Cirque du Soleil, cu toate că publicul a fost rugat să nu facă poze cu bliţ, ca să nu orbească saltimbancul şi acesta să îşi rupă gâtul, credeţi că s-a abţinut cineva? Nu. Credeţi că au fost mulţi părinţi care le-au spus copiilor să nu urle în gura mare pentru că deranjează în jur? Nu prea. Şi să luăm în calcul că în sală erau oameni care şi-au permis să dea până la 100 de euro pe bilet, deci, putem presupune că nu fac parte din categoria oamenilor cu nevoi, care numai de cărţi şi teatru nu au ei bani.

Această stare generală a halului de public pe care îl avem îmi aduce aminte de o întâmplare anecdotică pe care mi-a povestit-o o prietenă. Juca într-un spectacol pentru copii, „Hainele cele noi ale Împăratului“ de Hans Christian Andersen, iar atunci când celor mici li s-a spus: „Copii, astăzi vă vom spune povestea: „Hainele cele noi ale ÎMPĂ…“ mai multi copii au completat firesc: …DUREEE”. Răspunsul a venit natural. Fireşte, erau nişte copii, greşeala lor era nostimă şi involuntară. Au răspuns instictiv, la fel cum au şi reacţionat mai departe, râzând sau protestând zgomotos în funcţie de acţiunea piesei.

O mare parte a publicului nu este departe de morala întâmplării de mai sus. Ei sunt sinceri, se bucură sincer, se întristează la fel de sincer, comentează după „cum le vine“, cu gura până la urechi sau lovind cu picioarele în scaunul din faţă într-o criză de râs sau amuzându-se la analogiile pe care le fac în funcţie de ce mai ştiu şi ei.

Dar n-ai cum să te superi pe el, publicul cel fără de ţinută. Îţi rămân totuşi un gust amar şi o întrebare: „De ce au ajuns oamenii aceştia în situația asta?“

Sincer, cred că nu este vina lor. Este vina vremurilor proaste pentru cultură pe care le trăim. Este vina ofertei culturale slabe şi lipsite de consistenţă.

Mai aproape de ceea ce mă doare pe mine, este vina oamenilor de teatru care nu sunt preocupaţi de publicul lor şi care, s-o spunem direct, sunt câteodată cei mai gălăgioşi şi indecenţi spectatori pe care îi poţi avea. Este vina numărului mic de teatre (14 teatre subvenţionate la două milioane de locuitori!!!) şi a artiştilor prea puţin interesaţi de adevăratul lor scop în cetate, acela de a contribui cu ceva (oricât, orice) la dezvoltarea comunităţii.

Este vina noastră, a tuturor, că ne lăsăm angrenaţi în subiecte lipsite de relevanţă şi uităm să ne cerem dreptul la Cultura fără de care nu am fost, nu suntem și nu vom fi altceva decât niște sălbatici într-o lume pe care nu avem cum s-o înțelegem“.

INFO

George Costin este câştigătorul Premiului UNITER pe anul 2012, pentru cel mai bun actor în rol principal, pentru rolul „Maiorul“ din spectacolul „Familia Tót“ (direcţia de scenă Victor Ioan Frunză) la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“ Bucureşti . Poate fi văzut,  printre altele, în spectacolele „Tartuffe sau Impostorul“, „Visul unei nopţi de vară“, „Îngeri în America“ (toate montate de Victor Ioan Frunză, la Teatrul Metropolis), şi în spectacolele de la Centrul Cultural pentru UNESCO (click aici pentru a vedea programul spectacolelor).

Articol preluat de pe blogul lui George Costin, cu acordul autorului. Foto: Petrică Tănase

05
/07
/14

A jucat în comedii, drame, operetă, dar popularitatea şi-a cucerit-o în teatrul de revistă. Când a devenit cunoscut, Constantin Tănase era atât de bogat încât şi-a permis să facă spectacole din banii proprii şi să aducă vedete internaţionale în spectacolele sale.

08
/06
/14

A fost idolul masculin al oricărei femei. Era un amestec de straniu, de gesturi elegante. Avea magnetism, dar şi un dram de mister. Pe scenă, a fost un neuitat Romeo marcat de maladia marilor orgolii, un Hamlet romantic, apoi un Oedipe salvat de intensitatea liniştii tragice. Actorul Adrian Pintea ar fi împlinit anul acesta 60 de ani.

30
/04
/14

Ștefan Iordache spunea despre George Constantin: „Dumnezeu l-a înzestrat cu o voce care te lăsa, ca să spun aşa, fără grai”. Valeria Seciu adăuga: ,,La George până şi clişeul era ceva bogat.” Discret cu lumea sa personală, zgârcit în mărturii despre creaţia sa, George Constantin a fost un actor uriaş. În 40 de ani de teatru, a dăruit publicului ceea ce era mai important din fiinţa sa.

26
/04
/14

Este actriţă la Teatrul „Constantin Tănase” şi profesor de actorie la Universitatea Hyperion. A absolvit două facultăţi, a publicat trei cărţi de bucate şi este la a doua soacră. Adriana Trandafir, care împlinește 58 de ani pe 26 aprilie, vorbește despre oamenii și locurile care i-au influenţat viaţa.

22
/04
/14

Coregraful şi dansatorul Gigi Căciuleanu a intrat în jocul propus de Ziarul Metropolis şi a alcătuit alfabetul propriei vieţi. Pornind de la fiecare literă din alfabet, el a ales cuvintele cheie care definesc cele mai importante momente din viaţa lui.

11
/04
/14

Actorul Florin Zamfirescu împlineşte 65 de ani, pe 12 aprilie. E un moment în care îşi priveşte viitorul în ochi şi se vede jucând. Se vede chiar şi însurat, cu o doctoriţă. Şi se mai gândeşte şi la sănătate, şi la roluri, şi la cei 42 de ani în teatru, ca actor şi ca profesor.

09
/04
/14

De la New York la Reghin, de la Sankt Petersburg la Tecuci și Lisabona. Horia Mihail e un pianist călător, gurmand și curios, care n-ar spune nu nici unui loc de pe lume. Zilele astea se află într-un turneu al cărui nume îi vine mănușă: „Pianul călător”.

08
/12
/13

În decembrie 1987, Constantin Fugaşin reuşea să-l convingă pe Ştefan Iordache să acorde un interviu pentru revista „Teatrul“. O adevărată performanţă, pentru că actorul era foarte zgârcit la vorbă cu gazetarii. Ceea ce a urmat este antologic.