5 motive să vezi un spectacol de 5 stele: „Hamlet”
https://www.ziarulmetropolis.ro/5-motive-sa-vezi-un-spectacol-de-5-stele-hamlet/

Cum alegi un spectacol, într-un peisaj teatral în care se produc sute, şi nu toate sunt capodopere? Ziarul Metropolis îţi oferă cinci motive pentru care să alegi un spectacol – o hartă şi o busolă, ca să nu te rătăceşti în pădurea deasă a teatrului românesc…

Un articol de Monica Andronescu|7 februarie 2020

Pentru că…

…într-o lume teatrală fărâmițată și în care lucrurile se fac cel mai adesea pe repede înainte, iar asta se vede de obicei în spectacole, în care ideea de trupă – cu puține, foarte puține excepții – aproape că nu mai funcționează, în care lipsesc programele regizorale și programele repertoriale, trupa lui Victor Ioan Frunză rămâne o rara avis. Fenomenul este unic în teatrul românesc al momentului atât prin structură, cât și prin spectacolele pe care le produce. O structură care permite apariția capodoperei.

Pentru că…

…în sala mică a Teatrului Metropolis, se joacă de câțiva ani cel mai tulburător „Hamlet” al ultimelor decenii și, probabil, unul dintre cele mai valoroase spectacole create în România în ultimii mulți ani. N-au fost, de altfel, în aceste decenii, de la Revoluție încoace, prea multe încercări de punere în scenă a acestui text al lui Shakespeare, deopotrivă fascinant și înspăimântător pentru cei mai mulți regizori și actori. Iar dintre cele care au fost puține au avut forța de a rămâne în istorie sau în amintire. Acest „Hamlet” de la Teatrul Metropolis are toate datele. Acest „Hamlet” este unul din spectacolele care te marchează o viață. Pentru că are forța catharsis-ului – un concept perimat și neglijat în lumea noastră obsedată de sincronizare și de un nou tip de agitprop. În Sala Mică a Teatrului Metropolis, Victor Ioan Frunză creează impresia că dilată spațiul la infinit, că sălița de 150 de locuri se transformă într-o sală uriașă, păstrând în același timp extraordinarul efect al apropierii de scenă. Creează impresia că suntem prinși într-o bulă, în care legile timpului și ale spațiului funcționează diferit și, deși scena în sine invită la minimalism, totul lasă senzația de grandios.

Pentru că…

…Victor Ioan Frunză mută povestea lui Shakespeare într-un „atemporal” an 1960, în Elsinore, în Danemarca. Și pe un mic ecran alb-negru, al unui televizor vechi, vechi, așezat frumos, în mijlocul scenei – altminteri, un seducător și adânc ca marea spațiu gol – se vor derula imagini de la această magnifică înmormântare, cu mulțimea care vine la catafalc, ca un reportaj transmis în timp real, din stradă, în timp ce, noi, spectatorii, avem acces la ceea ce se întâmplă cu personajele la nivel înalt, înăuntru, la capătul sicriului. Două perspective interesante asupra aceleiași morți. Mulțimea și familia. Plan îndepărtat și plan apropiat. Și încet, încet, relațiile încep să se contureze, iar înmormântarea se transformă curând în… nuntă. Și muzica se schimbă, în spatele unei uși care se deschide din când în când se cântă live și se dansează, e veselie și se simte atmosfera autentică de club de jazz. Adriana Grand îmbracă personajele în eleganța anilor ‘60, strecurând însă o nuanță atemporală în fiecare creație. Iar spațiul se va redefini doar prin panouri simple, care se acoperă uneori cu fotografii-portret uriașe sau care-și schimbă culoarea de la o scenă la alta, fiecare culoare ascunzând sau dezvăluind simboluri și echivalând stări de spirit, iar la final, cu portretele arse, supraexpuse, ale fiecăruia dintre personajele care pleacă în moarte și se reîntorc… într-un superb amestec al timpurilor.

Pentru că…

…în rolul prințului Hamlet, Victor Ioan Frunză îl distribuie pe Andrei Huțuleac. Și întreaga lui personalitate artistică își va pune puternic amprenta asupra acestui Hamlet – e tenebros, e misterios, e copilăros, e ironic, teribil de ironic, e fragil și puternic în același timp, e acid, e crud, e violent, e tandru și dornic de dragoste, e revoltat, e scârbit, e nebun și atât de lucid, e obraznic și e teribil de inteligent și teribil de zbuciumat și, mai presus de toate, e trist. O tristețe metafizică pe care o lasă ca pe o amprentă în aerul pe care-l respiră și-n fiecare replică, și-n fiecare gest. Energia lui umple scena și rămâne acolo aproape palpabilă și când a ieșit, iar acesta, aș spune, e marele pariu al lui Hamlet în orice montare. Iar alături de el veți descoperi o distribuție senzațională… Relația cu Ofelia este, poate, una dintre cele mai complexe din întregul spectacol, pentru că Nicoleta Hâncu o construiește pe această celebră „nimfă” într-o zonă de luciditate, ironie amară și (auto)cruzime, similară doar cu a lui Hamlet. Ofelia Nicoletei Hâncu este la fel de profundă ca prințul pe care-l iubește și-l urăște în aceeași măsură. Îi simte negurile și se avântă după el, pentru că nu poate altfel. Din fetița obligată de tată să-i aducă scrisorile, se transformă peste noapte în femeia rănită, atunci când Hamlet o respinge, simțind ochii care-i spionează din beznă, și saliva care curge dintre buzele lui pe ursulețul de pluș și pe scrisori, murdărind totul ireversibil, o maturizează într-o clipă. Iubirea nu mai e un joc frumos și, dintr-odată, în mijlocul scenei, e pierdută și singură. Acolo, printre urletele crude ale lui Hamlet, adresate zidurilor „Du-te la mănăstire!”, respinsă de brațele lui, după ce o clipă, o singură clipă a vrut s-o îmbrățișeze, dar a înțeles că i s-a întins o capcană, Ofelia îmbătrânește pe loc. Și percepe dimensiunile nebuniei lui.

Cu inima frântă va fi și în scena „Cursei de șoareci”, când Hamlet o rănește cu cruzimea pe care numai un bărbat care iubește o poate avea. Iar momentul nebuniei o va dezvălui pe Nicoleta Hâncu într-o explozie tulburătoare – feminitate și perversiune, înger și demon, forță teribilă și fragilitate extremă. Ofelia care lovește cu cruzime și vulgaritate două păpuși una de alta este Ofelia care a ajuns înaintea lui Hamlet la conștientizarea absurdului. În rolul regelui Claudius, Victor Ioan Frunză l-a distribuit pe George Costin. Seducător, elegant, în costumul lui militar, cu decorațiile pe piept, Claudius, interpretat de el, este întruchiparea ispitei pentru orice femeie. Îi simți în zâmbetul ușor cinic și forța, și disprețul, îi simți sfidarea și misterele. E un bărbat puternic, un bărbat care poate conduce un regat. Așa cum îl construiește George Costin, Claudius e un straniu amestec de bine și rău, e vulcanic și viclean când e stârnit și merge până la porțile iadului, neștiind însă cum să-și îndoaie genunchii și să ceară iertare, în celebra scenă în care Hamlet refuză să-l omoare în timp ce se roagă…. Poate că cel mai bine vorbește despre el ultima scenă, cea a duelului, în care privește cu ochi goi cum regina – marea lui iubire? – bea otrava. N-are curajul s-o oprească. În ochii lui nu e nici disperare, nici suferință. E doar un licăr straniu de viclenie tristă… și spaima de a nu fi demascat.

Pentru că…

…veți vedea una dintre cele mai frumoase scene ale groparilor care s-au făcut vreodată. În sălița de la Teatrul Metropolis, Victor Ioan Frunză sapă morminte și pământul se împrăștie pe scenă. Într-o lumină pământie, printre hohote de râs, doi oameni sapă o groapă. Umorul lor este molipsitor, iar Adrian Nicolae e întruparea cinismului. Toată filosofia lumii stă în hohotele lui de râs, și în cuvintele lui, și în indiferența cu care scoate craniile din pământ. Nimic forțat în această imagine teribilă a „existenței”, doar adevărul netrucat și condensat, ca o lecție usturătoare despre zădărnicia lumii. Întâlnirea cu Hamlet sosit acolo direct de pe mare se va transforma într-o superbă poveste despre suferință și sensul vieții. Cântecul lor la chitară, amar, tulburător premonitoriu și straniu în veselia lui, acolo, lângă mormântul săpat pentru Ofelia, e ca un cuțit înfipt în inimă. Și din acel moment simți că totul se precipită spre sfârșitul inevitabil.

27
/03
/20

Radu Jude a creat filmul “Tipografic Majuscul”, care, până să fie carantină, putea fi văzut în cinematografe. Totodată, aceeași poveste poate fi văzută și la teatru, la Odeonul bucureștean. “Tipografic Majuscul”, spectacol de Gianina Cărbunariu, a avut premiera în urmă cu șapte ani și nu și-a pierdut importanța.

11
/02
/20

Pentru că în acest an se împlinesc 85 de ani de când nu mai trăiește Panait Istrati, vă propunem să ni-l amintim pe acest mare scriitor român de limbă franceză, astăzi mai degrabă uitat, un vagabond de geniu și neobosit căutător al dreptății pe pământ (despre care avea să afle, spre finalul vieții, că e totuși incompatibilă cu natura umană).

15
/01
/20

La 170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, vă invităm să-l redescoperim prin intermediul fragmentelor de amintiri lăsate de 7 dintre aceia care l-au cunoscut îndeaproape, precum Ioan Slavici sau I. L. Caragiale.

22
/12
/19

Dragostea este în fel și chip. Sentimentul suprem, care se colorează în infinite nuanțe, care înflăcărează imaginația creatorilor dintotdeauna, a dat naștere unora dintre cele mai reușite romane, care își păstrează peste ani puterea de seducție asupra cititorilor.

17
/12
/19

Se joacă la Teatrul Luni de la Green Hours spectacolul Libretto Solitudine, realizat de trupa Jamais Vu, coordonată de regizorul Matei Lucaci-Grunberg. Autorul textului: colectiv. Distribuția: Réka Szász, Ana Șușca, Mădălina Craiu, Andrei Cătălin, Ştefan Huluba, Kostas Mincu, Sever Andrei. Scenografia: Alexandra Putineanu. Coregrafia: Cristina Danu. Regia: bineînțeles, Matei Lucaci-Grunberg.

25
/11
/19

În marginea cărții „Tot ce este”, de James Salter, publicată recent la editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Radu Paraschivescu.

Page 1 of 1312345...10...Last »