George Costin, despre starea publicului, în vremuri proaste pentru cultură
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-costin-despre-starea-publicului-in-vremuri-proaste-pentru-cultura/

George Costin, unul dintre cei mai importanţi actori din România, vorbeşte despre lucrurile care îl deranjează atunci joacă în faţa publicului: telefoane care sună, comentarii zgomotoase, poze cu bliţ, pungi de plastic foşnite…

Un articol de George Costin|2 Februarie 2015

Ziarul Metropolis publică articolul lui George Costin, scris pe blogul său.

„Sunt trei ani de când nu am mai scris pe acest blog, nu că aş fi scris foarte mult înainte. Motivele sunt diverse: nu intră în preocupările mele, sunt o fire mai discretă, prefer să îmi păstrez părerile pentru mine, îmi este lehamite să intru în polemici, nu de alta, dar e teribil de greu să polemizezi cu cineva, iar cei care vânează polemici, mai ales pe internet, sunt mult prea virulenţi şi siguri pe părerile lor pentru gustul meu, etc. Dar, încurajat de un prieten, m-am hotărât că aş avea ceva de zis:

La ora actuală joc în zece spectacole în Bucureşti, iar în serile în care nu am spectacol merg să îmi văd colegii, câteodată mai prind şi câte un concert, film sau alte evenimente culturale. Mă preocupă/îngrijorează de ceva vreme reacţia spectatorilor.

Până la un moment m-am gândit că s-ar putea să am eu ghinionul să se nimerească la spectacolele mele cei mai „neduşi“ la teatru spectatori din lume, dar, vizitând şi alte instituţii de cultură, am observat că nu sunt singurul ghionist, ci, mai degrabă, avem de-a face cu o îngrijorătoare lipsă de educaţie a celor care evident că trec foarte rar pragul unui teatru, cinematograf, sală de spectacole etc. Mai precis, habar nu au să se poarte.

Este cât se poate de clar că nu din răutate sau cu rea-voinţă se comportă ca nişte elefanţi într-un magazin de porţelanuri, ci din necunoaştere şi din lipsa celei mai vagi idei despre locul în care se află. Mai bine zis, habar n-au ce li se întâmplă.

Telefoane care sună, comentarii zgomotoase, poze cu bliţ, traducerea acţiunii (adică povestesc cu voce tare ceea ce văd pe scenă), aplauze în timp ce artistul cântă live, pungi de plastic foşnite, mame cu copii gălăgioşi, mai completaţi voi cu experiențele voastre.

Nu mai vorbesc despre vestimentaţie, hai să presupunem sau să acceptăm că vremurile s-au schimbat, deşi îmi aduc aminte că părinţii mei mă îmbrăcau cu ce aveam mai bun atunci când mergeam la un spectacol.

George Costin

Pe scurt, nu este tocmai uşor să te concentrezi când în sală ai un public care te concurează la nivel de replică şi spontaneitate. (Dar aveţi răbdare să citiţi până la capăt, căci am de gând să nu dau vina pe el, publicul.)

Şi nu se întâmplă doar la teatru. Nu ştiu când aţi fost ultima dată la un cinematograf; personal am început să merg în zile şi la ore când ştiu că e gol cinematograful.

Nu mai departe de ieri, la reprezentaţia celor de la Cirque du Soleil, cu toate că publicul a fost rugat să nu facă poze cu bliţ, ca să nu orbească saltimbancul şi acesta să îşi rupă gâtul, credeţi că s-a abţinut cineva? Nu. Credeţi că au fost mulţi părinţi care le-au spus copiilor să nu urle în gura mare pentru că deranjează în jur? Nu prea. Şi să luăm în calcul că în sală erau oameni care şi-au permis să dea până la 100 de euro pe bilet, deci, putem presupune că nu fac parte din categoria oamenilor cu nevoi, care numai de cărţi şi teatru nu au ei bani.

Această stare generală a halului de public pe care îl avem îmi aduce aminte de o întâmplare anecdotică pe care mi-a povestit-o o prietenă. Juca într-un spectacol pentru copii, „Hainele cele noi ale Împăratului“ de Hans Christian Andersen, iar atunci când celor mici li s-a spus: „Copii, astăzi vă vom spune povestea: „Hainele cele noi ale ÎMPĂ…“ mai multi copii au completat firesc: …DUREEE”. Răspunsul a venit natural. Fireşte, erau nişte copii, greşeala lor era nostimă şi involuntară. Au răspuns instictiv, la fel cum au şi reacţionat mai departe, râzând sau protestând zgomotos în funcţie de acţiunea piesei.

O mare parte a publicului nu este departe de morala întâmplării de mai sus. Ei sunt sinceri, se bucură sincer, se întristează la fel de sincer, comentează după „cum le vine“, cu gura până la urechi sau lovind cu picioarele în scaunul din faţă într-o criză de râs sau amuzându-se la analogiile pe care le fac în funcţie de ce mai ştiu şi ei.

Dar n-ai cum să te superi pe el, publicul cel fără de ţinută. Îţi rămân totuşi un gust amar şi o întrebare: „De ce au ajuns oamenii aceştia în situația asta?“

Sincer, cred că nu este vina lor. Este vina vremurilor proaste pentru cultură pe care le trăim. Este vina ofertei culturale slabe şi lipsite de consistenţă.

Mai aproape de ceea ce mă doare pe mine, este vina oamenilor de teatru care nu sunt preocupaţi de publicul lor şi care, s-o spunem direct, sunt câteodată cei mai gălăgioşi şi indecenţi spectatori pe care îi poţi avea. Este vina numărului mic de teatre (14 teatre subvenţionate la două milioane de locuitori!!!) şi a artiştilor prea puţin interesaţi de adevăratul lor scop în cetate, acela de a contribui cu ceva (oricât, orice) la dezvoltarea comunităţii.

Este vina noastră, a tuturor, că ne lăsăm angrenaţi în subiecte lipsite de relevanţă şi uităm să ne cerem dreptul la Cultura fără de care nu am fost, nu suntem și nu vom fi altceva decât niște sălbatici într-o lume pe care nu avem cum s-o înțelegem“.

INFO

George Costin este câştigătorul Premiului UNITER pe anul 2012, pentru cel mai bun actor în rol principal, pentru rolul „Maiorul“ din spectacolul „Familia Tót“ (direcţia de scenă Victor Ioan Frunză) la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“ Bucureşti . Poate fi văzut,  printre altele, în spectacolele „Tartuffe sau Impostorul“, „Visul unei nopţi de vară“, „Îngeri în America“ (toate montate de Victor Ioan Frunză, la Teatrul Metropolis), şi în spectacolele de la Centrul Cultural pentru UNESCO (click aici pentru a vedea programul spectacolelor).

Articol preluat de pe blogul lui George Costin, cu acordul autorului. Foto: Petrică Tănase

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234