„Îngrijitorul” sau despre arta de a fi în ne-siguranță. La UNTEATRU
https://www.ziarulmetropolis.ro/ingrijitorul-sau-despre-arta-de-a-fi-in-ne-siguranta-la-unteatru/

„Cu ce a fost piesa? Cu trei homeleşi!” … E primul răspuns (fulger!) pe care l-am dat după un spectacol tur-de forţă…şi un marş (la fel de forţat) printr-un Bucureşti canicular. Abia după ce am ajuns acasă şi am început să derulez în minte (la rece!) cele 90 de minute ale piesei lui Harold Pinter, răspunsurile au început să prindă contur.

Un articol de Andreea Nanu|27 iulie 2017

Nu sunt răspunsuri definitive, ci răspunsuri-întrebări. Un ingredient esențial pentru experiența cu care m-a obișnuit UNTEATRU: teatrul ca artă a ne-siguranței, a proiectării „fără scăpare” în scenă, aproape de actori și de lumea căreia îi dau suflet.

„Dumnezeu a căutat în inima lui tainică

un cuvânt

Să binecuvânteze vieţuitoarele de sub el.

Dar oricât a căutat și

A cerut duhurilor să trăiască iar,

Neauzind nici o muzică din acea odaie

A înțeles cu o durere arzătoare, aprigă,

Că nu avea de dăruit nici o binecuvântare.” (Harold Pinter, Dumnezeu) – traducerea Andreea Nanu

* * *

Prietena mea: „Vreau să stau în față!”

Eu: „Bine, dar eu stau la margine… să știu că pot ieși!”

…Nu am calculat bine. De la UNTEATRU nu se poate ieși. Din piesa care prinde viață pe scândurile vechi, cu câteva scaune și cu doi-trei actori, nu se poate evada. Oriunde ai sta, nu te poți feri, nu există nici un cotlon în care să fii la adăpost de „actul de viață” care se întâmplă în prezența ta. Totul vibrează, odată ce spectacolul a început, autenticitatea și directețea, proximitatea sfidătoare aruncă în aer limita de siguranță pe care ți-o oferă o sală de teatru în varianta ei clasică. Actorii acolo, sus pe scenă, noi dincoace, în sală sau în lojă. La UNTEATRU nu există granița între „acolo” și „dincoace”, între „lumea lor” și „lumea noastră”. Nu atât din motive de scenografie… Jocul actorilor face posibil acest miracol. Voi încerca să pătrund în culisele lui, cu câteva gânduri.

Din prezentarea piesei pe care o citisem înainte de a vedea spectacolul, reieșea că un om al străzii este primit în casă de un alt om… obișnuit, unul despre care deducem că ar fi din tabăra noastră…socială, culturală, economică, adică din categoria „oamenilor normali”. Element care ar fi acționat ca o plasă de siguranță, de contragreutate la realitatea brută zugrăvită în piesă. Primul șoc a fost să constat că victima și cel care îi vine în ajutor aparțin aceleiași lumi însingurate, nebune, alienate. Apoi vine și un frate, care face ca cercul celor pierduți să se ridice la trei… dându-mi impresia că jocul lor s-ar putea multiplica la infinit, că realitatea pe care ei o întruchipează ar putea reverbera peste noi, peste lumea din afara sălii…

Cine deține controlul? Noi sau ei? Întrebarea lui Pinter ni se transferă automat. „Omul fără casă” (Liviu Pintileasa) e salvat de „omul bun” (Andrei Seușan)…și de fratele său „ne-bun” (Ionuț Grama). Descoperim în cei trei protagoniști diferite grade de intensitate ale aceleiași maladii: alienarea. Sau chipul întors al lumii noastre, cel spre care ne ferim să privim. „Omul fără casă” are simțul proprietății. Vrea să știe cui îi aparține, casa și, până la urmă, el însuși! Vrea mereu să meargă la periferie, unde zac urmele identității lui pierdute (furate?). Îi trebuie numai o pereche de pantofi. Și poate, un dram de credință. Aici el are o problemă, fiindcă Dumnezeu (starețul…sau alte instanțe lumește pe care le confundăm, comozi, cu Dumnezeu) nu îi dă o pereche de pantofi! De fapt, Dumnezeu i se refuză și poate de aceea nu mai e în stare s-o apuce pe nici un drum… Da, poate că la un moment dat e nevoie doar de foarte puțin, de un Îngrijitorulmic ajutor pentru a ajunge la destinație. Și reversul e valabil, fiindcă uneori același „puțin” e suficient pentru a-ți pierde echilibrul, pentru a trece ireversibil granița spre negurile nebuniei. De exemplu, semnătura mamei pentru tratamentul cu electroșocuri destinat să-i vindece fiul. „Omul bun” e socotit nebun. La fel cum fratele „ne-bun” are mai mult talent în a da impresia de normalitate, de individ rezonabil cu care, la o adică, „se poate discuta”, fiindcă măcar „el are idei”! Însă pendulările între adevăr și realitate fac contactul uman imposibil. Personajele își vorbesc, dar nu comunică. „Omul fără casă” e singurul cu mințile acasă. Și nostalgia lui e să prindă din nou rădăcini, chiar în casa celor doi frați, unde i se oferă postul de îngrijitor. Post pe care nu-l va putea asuma fiindcă nimic (în casă) nu poate fi reparat, așa cum nimic din viața celor doi frați nu mai poate fi salvat. În cele din urmă, „omul fără casă” va fi alungat. Unde? Chiar spre noi, spectatorii, într-o înfricoșătoare proximitate care te forțează să deschizi ochii și să privești. Nu judecând, nici măcar căutând răspunsuri, ci însetând după întrebarea corectă, după cifrul care poate descuia sensurile unei lumi încâlcite, cu susul în jos, în care aparențele înșală, unde lucrurile familiare nu mai protejează ci sufocă, creează situații de prizonierat.

 

De câte ori nu mi s-a întâmplat să trec pe lângă un om fără adăpost și să spun: la ce bun? „Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune”… Ei bine, după ce am văzut „Îngrijitorul”, mi-am amintit de o altă nuanță a traducerii versului din Eclesiast: „Fragilitatea fragilităților, totul este fragilitate.” Poveștile celor trei se intersectează și vibrează pe această coardă (întinsă la maximum), a fragilității umane. Înfățișarea fizică precară, jucăriile de pluș, landoul plimbat pe străzi în peregrinări singuratice și pătuțurile în care trupurile adulte, bântuite de fantoma diformă a copilăriei, încearcă să-și găsească locul…și odihna. Casa compusă din linii schematice. Nimic nu ne aparține, chiar dacă vrem să credem așa, fiindcă ne dă o oarecare siguranță. Ideea „adăpostului” pare consolatoare, dar rămâne iluzie pură. Nu, nici chiar geamantanul acela nu e al dumneavoastră, e plin de lucruri care ar putea fi ale oricui. Adică nimic din universul exterior, din ceea ce Sartre numea „cu greață!” infernalul „ceilalți” nu ne aparține și nu ne definește în mod fundamental… Personajele își leapădă hainele, îmbracă altele, se refugiază în identități diferite, apoi le aruncă și pe acelea rămânând singuri cu ei înșiși. Semn că răspunsul poate fi găsit numai în cele lăuntrice. Repliere interioară, da, dar și luptă exterioară, privire lucidă asupra a ceea ce suntem și ceea ce, printr-un accident al destinului, putem deveni, fiecare. Teatrul lui Pinter (deși lui nu-i plac etichetările!) este un teatru cu miză socială, un teatru politic. Un teatru postmodern. În 2005 dramaturgul a primit Premiul Nobel pentru literatură. Lucru pe care el însuși, la aflarea veștii, nu l-a putut comenta prea limpede. Nu-și găsea cuvintele!… Cuvintele lui Pinter sunt puternice, ca cuvinte de teatru, capabile să nască o lume, să o zidească sau să o spulbere (iluziile ei!) din temelii, lăsându-ne goi la marginea scenei (a vieții!) și întrebându-ne: cine suntem, ce ar fi de făcut?

Răspunsurile sunt volatile. La fel cum personajele lui Pinter sunt, în ciuda violenței pe care o afișează ca pe-o bravură (ca pe o armură!), fragile. La urma urmelor, sunt doar niște copii! Copii captivi în trupuri de adulți, inși pentru care copilăria rămâne paradisul pierdut, tot mai îndepărtat, o inocență care nu mai poate fi salvată, timpul imposibil de recuperat. Poate ghicim oare aici și un portret întreit și nostalgic al fiului, Daniel (Pinter)?… Spațiul sufocant (nici că se putea o scenografie mai sugestivă pentru o piesă de Pinter decât cea realizată de Ana Ularu!), aparențele care bântuiesc o lume lunatică, comportamentul somnambulic al unor inși blocați în afara timpului lor („încremeniți în proiect”!), cuvinte care dau naștere unor jocuri periculoase, violente, nemiloase. Dialogurile din „Îngrijitorul” dau măsura adjectivului „pinteresque” pentru care limbajul lui Harold Pinter și-a câștigat faima. O faimă de adevăr și de curaj… În „Îngrijitorul”, totul se petrece într-un prezent aiuritor, greu de localizat (tocmai pentru că e universal), tras înapoi de sforile trecutului care, ca un păpușar, urmărește curios evoluțiile personajelor dincoace de cortina vieții. Sau în arena ei, termenul este la fel de potrivit fiindcă e vorba despre putere, despre limbaj (cureaua de transmisie a acesteia) și despre manipularea amândurora! Iar pentru această amplă desfășurare de forțe (fizice și psihice) e nevoie de un motor puternic: violența. Violența pare să fie personajul „preferat” (love-hate relationship!) al lui Pinter, justificat în parte și de biografia dramaturgului. Violența nu stă neapărat în acțiune ci în simbol; amenințarea, proiecția ei, privirea pulverizatoare, gestul suspendat. E suficient ca să distrugi o lume, să o delegitimezi, să-i ameninți sensul, rațiunea de a fi. Cum să înțelegi toate astea? Pinter nu povestește și, în felul acesta, scapă și de obsesia (noastră!) de a explica. Nu poți fi un raisonneur într-o lume fără sens, dar poți fi martorul ei.

 

Pinter, acest dramaturg-martor al zilelor noastre, pentru care lumea echivalează (shakespearian, într-adevăr!) cu o scenă, urmărește în detaliu viața de toate zilele. O existență prozaică a cărei demnitate se salvează, surprinzător, prin poezie (contraste poetice). Îmi vine în minte mimica „fratelui bun” (Andrei Seușan), felul în care acesta își povestește drama personală, fără exaltări nici vehemență. „Fratele bun” rememorează pe tonul pașnic al resemnării. Resemnarea ca ingredient al banalității. O „banalitate a răului”, ca să parafrazez formula lui Hanah Arendt. Totul pare să încapă în rama a ceea ce noi, „oamenii normali”, ne imaginăm despre lume, despre „ceilalți”. Însă dialogul ritmat, esențializat, răscolește straturile succesive de liniște cu care încercăm, ca simplu spectatori, să ne punem cumva la adăpost. Urmărind „Îngrijitorul”, m-am simțit în nesiguranță. De câteva ori am vrut să mă ridic și să ies din sală!… De fapt, am vrut să mă smulg din lumea puternică, întrețesută de patru personaje, Liviu Pintileasa, Andrei Seușan, Ionuț Grama și Radu Iacoban (regizorul). La care l-aș adăuga și pe al cincilea, poate cel mai misterios și mai puternic care face totul posibil, UNTEATRU, și care împlinește șapte ani!…

Am rămas pe loc, înțelegând că o piesă de teatru e până la urmă și o probă de curaj fizic. A asuma lumea celuilalt ca pe propria ta lume. Fiindcă existențele noastre sunt felii dintr-un mare Tot (tort!), numit Viață. Piesa creează complicitate, personajele părăsesc la răstimpuri cercul consacrat al scenei pentru a intra în spațiul imperativ rezervat publicului. Situație care te conduce, în cele din urmă, la întrebarea: cine sunt personajele, ei sau noi, actorii sau spectatorii? Pinter te obligă să asumi ceea ce privești. Altfel, totul devine insuportabil, sau derizoriu. Să privești piesa ca pe o comedie? Nimic mai fals, chiar și Pinter mărturisește că nu e pasionat de umor. Dar „Îngrijitorul” poate fi descris ca o „comedie umană”, atingând amplitudini și abisuri „rusești” costumate într-un umor negru englezesc. Privirea evreului care rămâne Pinter, a „străinului”, a „celuilalt”, a unui Shylock pe care ideea amenințării (încă) îl bântuie. „Îngrijitorul” adună o lume într-o „odaie” din care răzbate până la noi, chiar dacă stinsă, chemarea omului către seamănul său… Dialectica dintre putință și neputință, dintre a fi „bun” și „ne-bun”. Violența limbajului și tăcerea apăsătoare. Adevărul și umbrele lui. Credința și demonii ei ascunși în pliurile ignoranței (intoleranței!). Libertatea și limitele ei. Dar și Iubirea și fragilitățile ei.

…Ni se dau, cu modestie, repere pentru a ne situa.

Îngrijitorul

 

ÎNGRIJITORUL

De Harold Pinter

Cu: Liviu Pintilieasa, Andrei Seușan, Ionuț Grama.

Scenografia: Ana Ularu

Regia: Radu Iacoban

Foto: Ingrijitorul – UnTeatru

 



01
/10
/12

Istoricul britanic marxist Eric Hobsbawm, autorul celebrului volum „The Age of Extremes: The Short Twentieth Century, 1914-1991”, a murit luni, la Londra, la vârsta de 95 de ani, a anunţat fiica lui „A murit din cauza unei pneumonii, la primele ore ale dimineţii”, a precizat Julia Hobsbawm. Născut pe 9 iunie 1917 în oraşul egiptean […]

01
/10
/12

Pianistul Richard Clayderman, supranumit „Prince of Romance”, va susţine un concert la Sala Palatului din Bucureşti, pe 21 martie 2013, potrivit unui comunicat al organizatorilor, Phoenix Entertainment. Richard Clayderman le va oferi romanticilor de toate vârstele aproximativ două ore de reverie, timp în care publicul va avea şansa să asculte şi melodii de succes internaţional, […]

01
/10
/12

Primul Festival internaţional al orchestrelor radio – „RadiRo” -, desfăşurat la Bucureşti în perioada 23 – 29 septembrie, a dovedit că această iniţiativă a fost una de succes, susţine, într-un comunicat organizatorul manifestării, Radio România. Evenimentul le-a oferit iubitorilor de cultură posibilitatea de a rămâne în contact cu vedetele „primei ligi” a muzicii clasice europene […]

01
/10
/12

Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” a demarat luni proiectul „Muzeul Tuturor”, prin care îşi propune să faciliteze accesul persoanelor cu dizabilităţi la patrimoniul cultural al instituţiei. În deschiderea evenimentului a fost organizat un spectacol, la care au participat actori, dar şi angajaţi ai muzeului costumaţi în haine de epocă. Spectacolul, realizat special pentru […]

01
/10
/12

Cea de-a doua ediţie a evenimentului „Zilele culturii ruse” se va desfăşura în perioada 20 noiembrie -7 decembrie la Bucureşti, potrivit unui comunicat al Ambasadei Rusiei în România.   Evenimentul va începe pe 20 noiembrie cu o expoziţie de pictură cu vânzare organizată de centrul de artă rusesc „Heart of art” Moscova, în sala de […]

01
/10
/12

Scriitorul britanic de origine indiană Salman Rushdie este de părere că literatura şi-a pierdut în mare parte influenţa în Occident, iar când vine vorba de lucruri importante în locul scriitorilor se fac auzite vedetele de film, relatează luni agenţia Reuters. Rushdie /65 de ani/, care tocmai şi-a lansat o autobiografie referitoare la anii petrecuţi în […]

01
/10
/12

Casa Artelor, un spaţiu nou şi modern situat în sectorul 3, a intrat, începând de duminică, în circuitul cultural bucureştean, la eveniment fiind prezenţi numeroşi artişti. În cadrul manifestării pianistul Horia Mihail a oferit pe noul pian Steinway, achiziţionat special pentru acest edificiu, un concert extraordinar de muzică clasică. Casa Artelor a găzduit, totodată, şi […]

01
/10
/12

‘Vila Klimt’ din Viena, care i-a servit de atelier pictorului austriac Gustav Klimt din 1911 până în 1918, anul morţii sale, şi-a redeschis porţile duminică, după o renovare care s-a ridicat la 2 milioane de euro, finanţată de statul austriac, relatează afp.com. Vila, aflată în vestul Vienei, nu mai seamănă prea mult cu cea care […]

01
/10
/12

1875 – Ion Creangă a debutat în revista „Convorbiri literare” cu „Soacra cu trei nurori”. Este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice „Amintiri din copilărie”. (n. 1 martie 1837 – d. 31 decembrie 1889) 1855 – A apărut „Steaua Dunării”, jurnal politic, literar şi comercial sub conducerea […]

28
/09
/12

Albumul „Maşinile Regelui”, apărut la Editura Curtea Veche Publishing, aparţinând Principelui Radu al României, a fost lansat, vineri, la Muzeul Naţional de Istorie a României (MNIR). Lansarea, la care a participat Principesa Moştenitoare Margareta, a sărbătorit o pasiune de peste opt decenii a Regelui Mihai I al României – automobilul. „Maşinile regelui fac parte din […]

28
/09
/12

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Daniel aniversează, duminică, cinci ani de la întronizare (30 septembrie 2007), evenimentul fiind marcat prin organizarea unei serii de manifestări, informează, vineri, Biroul de presă al Patriarhiei Române.   Patriarhul va oficia Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală, de la ora 9.30, înconjurat de ierarhii membri ai Sfântului Sinod al BOR. După […]

28
/09
/12

Artistul francez Laurent Weiss, care a lucrat şi pentru grupul Hermes, este prezent la Bucureşti pentru a realiza o grădină-instalaţie în holul Gării de Nord, care va putea fi admirată în perioada 27 septembrie – 7 octombrie. Specializat în arta tradiţională a împletiturilor din răchită, artistul francez a creat un complex de instalaţii efemere din […]

28
/09
/12

‘După dealuri’ este un film excelent, chiar dacă nu ca ‘lovitura de trăsnet’ intitulată ‘4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile’, iar concepţia strălucitoare a regizorului Cristian Mungiu pare să fi devenit tot mai puternică, scrie Farran Smith Nehme pe blogul New York Post, despre ultima peliculă a celui mai titrat cineast român al momentului, […]

28
/09
/12

În 1991, a încetat din viaţă Miles Davis, cântăreţ de jazz, compozitor şi conducător de orchestră (n. 26 mai 1926). 1737 – Ioan Inochentie Micu Klein a prezentat Dietei ungare un memoriu, în numele „naţiunii române” din Transilvania, faţă de refuzul episcopului de a înlocui termenul „naţiune” cu acela de „români” sau de „plebea românească”. […]

27
/09
/12

Dorina Lazăr, directorul Teatrului Odeon, a fost decorată cu Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Cavaler, de către Ministerul Culturii şi Comunicării din Franţa. Titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor este un omagiu adus personalităţilor care s-au distins prin creaţia lor artistică în domeniul culturii şi comunicării sau prin contribuţia adusă la […]

27
/09
/12

Un spectacol bazat pe o piesă japoneză a dramaturgului Chikamatsu Monzaemon va fi jucat, în premieră, de actori europeni, pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, prima reprezentaţie fiind programată joi seară. „O poveste japoneză” reprezintă debutul regizorului japonez Masahiro Yasuda pe scena teatrală din România, spectacolul fiind o adaptare după piesa „Asasinarea unei […]