“Între Capşa şi Corso”, la braţ cu poetul Vlaicu Bârna
https://www.ziarulmetropolis.ro/intre-capsa-si-corso-la-brat-cu-poetul-vlaicu-barna/

Deloc întâmplător, ajuns la vârsta senectuţii, poetul Vlaicu Bârna a hotărât să-şi adune amintirile acelor vremuri într-un volum numit “Între Capşa şi Corso”, apărut pentru prima dată în 1998, în timpul vieţii şi sub atenta priveghere a autorului, reeditat în 2005. După decesul lui Vlaicu Bârna, în arhiva familiei s-a păstrat volumul de evocări cu substrat memorialistic Figuri din Parnasul interbelic, câteva dintre texte fiind necunoscute până astăzi.

Volumul acesta este publicat integral în noua ediţie apărută la Editura Polirom, Biblioteca Memoria, “Între Capşa şi Corso”, ca addenda. Poate niciodată jurnaliştii şi scriitorii nu au fost atât de atent zugrăviţi, personalităţile prezente în paginile volumului nu au fost atât de minuţios descrise, iar întâmplările atât de savuros lăsate publicului cititor spre descoperire. Volumul pur şi simplu nu poate fi lăsat din mâini, dovada unei vieţi culturale ce astăzi, din păcate, nu mai există, pe care însă mulţi dintre noi şi-ar dori să o atingă, chiar dacă doar prin intermediul unor amintiri.

Printre personalităţile surprinse atât de plăcut de Vlaicu Bârna se numără şi scriitorul Peter Neagoe, care a vizitat România pentru câteva săptămâni în 1936. Drumul lui avea să treacă, evident, şi pe la Capşa şi Corso.

Român de origine, scriitorul şi pictorul american Peter Neagoe a vizitat ţara noastră, răspunzând unei invitaţii a guvernului român în vara anului 1936. Fostul student şi bursier la Belle Arte, ca şi prietenul său Brâncuşi, luase şi el drumul străinătăţii cu treizeci de ani în urmă. Însoţit de poetul Cotruş, el a vizitat acum toate provinciile româneşti şi Capitala, unde figura a expoziţie a pictorului Pallady, apreciată şi de Regina Maria. “În vara anului 1936, la o masă a cafenelei Corso din Calea Victoriei, l-am cunoscut pe “scriitorul american de origine română” Peter Neagoe.

Prezentările le-a făcut poetul Aron Cotruş, consilier de presă în Ministerul Afacerilor Străine, întors cu câţiva ani înainte de la Varşovia, unde funcţionase ca ataşat de presă pe lângă ambasada română de acolo”, scrie Vlaicu Bârna în volumul său de amintiri preţioase.

“În persoana oaspetelui american, întâlnit acum pentru prima oară, am descoperit un bărbat de statură mijlocie, cu o crinieră bogată, care ar fi părut scund, dacă nu l-ar fi impus ţinuta lui dreaptă şi vigoarea cu care îţi strângea mâna. Ovalul prelung al figurii cu trăsături regulate, de mare finite, era marcat de apostroful unei meşe rebele ce-i decora fruntea înaltă. Ochi albaştri, râzători, priviri pline de căldură.

Cordial, deschis, comunicativ, ilustrând într-un fel comportamentul frust, neprotocolar, al americanului, care de la bun început te roagă să-i spui pe numele mic, Peter Neagoe s-a dovedit un agreabil partener de şuetă.

Vorbea foarte bine româneşte, doar cu un vag accent observat, de obicei, la toţi asimilaţii limbii engleze şi, uneori, cu apariţia în text a unui cuvânt sau a unei expresii regionale din Transilvania antebelică”.

Despre Peter Neagoe, scriitor american, apăruseră în presa bucureşteană de atunci unele informaţii. Cel puţin două din cărţile lui fuseseră traduse în franceză şi editate la Paris, stârnind interes.

“În ziarele din capitala Franţei se vorbise, nu demult, despre un alt vagabond al diasporei româneşti, a cărui partidă fusese deschisă glorios, cu numele de Panait Istrati. Editorii din ţară n-au stat nici ei cu mâinile în sân. Înainte de vizita pe care Neagoe ne-o făcea, la Bucureşti apăruse deja volumul de povestiri «Viforul», tradus de Profira Sadoveanu. Bucăţi de proză, scurte, pline de culoare şi dramatism, unele frizând fantastical. Ele reflectă lumea ţărănească a Transilvaniei de la începutul veacului, amintindu-l uneori pe Agârbiceanu din schiţele volumului «De la ţară».

Mai târziu a apărut şi romanul autobiografic «Drumuri cu popas», tradus de Jul Giurgea, care a substituit titlul de mai sus originalului englez «There is my heart». Peter Neagoe venise în ţară ca invitat al guvernului, şi Cotruş fusese însărcinat să-l însoţească pe parcursul celor mai mult de patru săptămâni cât a durat vizita.

După un tur de orizont în lumea literară şi publicistică din Bucureşti, oaspetele a fost pilotat pe un itinerar în care au figurat Clujul şi Iaşii, mănăstirile din Bucovina şi nordul Moldovei, Cernăuţii şi Chişinăul, apoi Braşovul, Sibiul, Deva şi Bradul din Munţii Apuseni.

De la Brad, invitatul a fost condus în ţinţirimul bisericii din Ţebea, unde gorunul lui Horia şi mormintele lui Avram Iancu şi Ion Buteanu aduc totdeauna aminte că aceste locuri au fost teatrul celor mai dramatice înfruntări cu destinul ale unui popor mult timp văduvit de libertate.

Prin aceste preumblări, fiul rătăcitor plecat în lume înainte de 1910, când mai mult de jumătate din vetrele poporului erau sub ocupaţie străină, îşi putea vedea acum ţara întregită. Oaspete oficial, fusese instalat, de la început, într-un apartament din noul şi luxosul Hotel Splendid Parc, pe atunci inaugurat, din strada Ştirbei Vodă.

Acolo i-am luat un interviu care a apărut în cotidianul Rampa, al cărui redactor eram, şi care a avut un oarecare răsunet, mai ales prin mărturisirile privind prietenia lui cu Brâncuşi, legată la fragedă vârstă, când ambii studiau ca bursieri la Academia de Belle Arte din Bucureşti. Ne-am văzut apoi mereu, aproape zilnic, când nu era plecat în ţară, la cafeneaua Capşa, la Corso sau la cofetăria Nestor, iar seara în grădina restaurantului Splendid Parc.

Noua unitate hotelieră stârnise mult interes în rândul gurmanzilor şi amatorilor de vinuri, pentru că un om de meserie, hotelierul Stănescu, pusese în practică o idee până atunci neexperimentată la noi. Investind în noul hotel, el construise o pivniţă anexă, destinată a asigura continuitatea peste ani şi ani a păstrării şi învechirii unor soiuri de vinuri din podgoriile naţionale, după modelul francez.

Plăcutele seri de iulie şi început de august

Erau plăcute serile de iulie şi început de august petrecute în grădina restaurantului Splendid Parc, respirând aroma florilor şi a clorofilei, cu un pahar de licoare nobilă în faţă.

Nici Neagoe, nici Cotruş nu erau cine ştie ce băutori, dar patronal ţinea, de fiecare dată, să ne pună pe masă unul dintre soiurile care ilustrau nomenclatura preţioasei sale vinoteci. Într-o seară a apărut şi Păstorel la masa noastră şi divanul a ţinut până târziu după miezul nopţii, mustind de anecdote şi cuvinte de spirit, împănat cu aduceri aminte şi savant referinţe despre virtuţile vinurilor din podgoriile româneşti.

Din mărturisirile făcute de Peter Neagoe în acele seri, am putut imagina ocolitele drumuri ale unei vieţi, împărţită între şevalet şi condei, găsindu-şi locul, până la urmă, în inima noului continent… Avea acum 52 de ani şi amintirile din trecutul îndepărtat al copilăriei petrecute la Aciliu, locul lui de baştină, din apropierea Sibiului, îi umezeau ochii. Ne-a vorbit şi despre cei patru ani cât a urmat şcoala săsească din Sibiu, după care s-a înscris la gimnaziu, ca la vârsta de 17 ani să treacă prin Vama Cucului în Vechiul Regat. Bursier la Belle Arte, ca şi Brâncuşi” (…)

Din amintirile lui Vlaicu Bârna aflăm astfel că pentru Peter Neagoe tentaţia scrisului se manifestase încă de la Bucureşti, în prima decadă a secolului, când începuse să-l traducă pe Gorki din nemţeşte şi antamase chiar o vagă activitate gazetărească. A urmat plecarea în marea aventură: patru ani la München, ca desenator la policlinica Röntgen-Bayer, apoi, un timp, Parisul şi la urmă saltul peste Ocean.

Acolo a trăit din pictură şi grafică. În timpul războiului desena pentru ziare hărţile operaţiilor de pe front, orientat după comunicatele Marelui Stat Major al Armatei. După război, prin 1925-1926, s-a întors în Franţa şi timp de patru ani a dus o existenţă precară, cea a boemei pariziene din Montmartre şi Montparnasse.

Literatură a scris târziu, după revenirea în America şi sursa lui de inspiraţie a fost satul copilăriei din zona Sibiului. În timpul şederii la Bucureşti, Peter Neagoe a făcut multe vizite în case particulare şi instituţii, însoţit de Cotruş. A ţinut să-l vadă pe Sadoveanu, şi maestrul l-a primit cu multă cordialitate.

Volumul “Între Capşa şi Corso” vă va aduce aminte de Micul Paris, cum i se spunea altădată Bucureştiului, dar mai ales de personalităţile extraordinare ale culturii române. Apariţia acestuia nu poate fi decât una benefică sufletului şi minţii noastre.

Foto cu Vlaicu Bârna şi Casa Capşa – wikipedia