Iubiri celebre (I). Frida Kahlo și Diego Rivera
https://www.ziarulmetropolis.ro/iubiri-celebre-i-frida-kahlo-si-diego-rivera/

SPECIAL Ziarul Metropolis vă propune o galerie a poveştilor de dragoste memorabile. Începem cu o istorie mexicană, aceea dintre pictorii Frida Kahlo şi Diego Rivera.

Un articol de Alina Vîlcan|8 iulie 2018

În această vară, vă prezentăm o serie de texte de citit în șezlong. Nimic complicat. Figuri celebre – pictori, scriitori, prinți, președinți de stat – pe care istoria le-a reținut și pentru marile lor iubiri, în stare să inspire și azi.

Din îndepărtatul Mexic, vine o iubire legendară, picantă și plină de culoare, aceea dintre Diego și Frida.

Atunci când pictorii mexicani Frida Kahlo și Diego Rivera s-au căsătorit, în 1929, părinții miresei au spus: „Parcă s-ar căsători un elefant cu o porumbiță”. Cu trupul său masiv și mersul târșâit, Rivera, în vârstă de 42 de ani, avea, cu siguranță, o înfățișare de elefant. Alături de el, Kahlo, în vârstă de 22 de ani, chiar părea mică și delicată. Dar buzele ei voluptoase și ochii ei negri și pătrunzători încununați de sprâncene unite cu greu puteau sugera inocența unei porumbițe.

Ca un elefant, Rivera putea strivi oamenii, dar Kahlo, cu setea ei de a se reinventa și de a persevera în orice circumstanțe, era, de cele mai multe ori, caracterul mai puternic. Probabil pentru a-i estompa din statură și pentru a-și exprima afecțiunea, Kahlo îl poreclea „broască râioasă”. Amândoi s-au transformat în mituri. Rivera a fost renumit în lumea întreagă încă din timpul vieții; în mare parte datorită feminismului și multiculturalismului, Kahlo a devenit la rândul ei o figură emblematică.

Prin atitudinea lor, ei au încurajat posteritatea să îi transforme în legendă; Kahlo, jucând rolul eroinei în suferință și pozând cu fler în frumusețea de lângă bestia Rivera, iar acesta, prin mania sa pentru publicitate și prin talentul de povestitor. Îi plăcea să vorbească în timp ce picta, întreținând grupuri întregi de admiratori cu povești lungi ca aceea a luptei sale în Revoluția Rusă de partea lui Lenin sau despre întâmplarea când a mâncat carne de femeie înfășurată în tortilla – „Este ca cea mai fragedă carne de purcel de lapte”, a spus.

Primele întâlniri

Cu toate că simțea nevoia să lucreze în singurătate, Kahlo putea fi și ea gregară și, la rândul său, spunea povești diferite despre același eveniment cu diverse ocazii. A povestit, de exemplu, despre prima ei întâlnire cu Rivera (și acesta este, probabil, adevărul), că s-au întâlnit în casa fotografei Tina Modotti: „Odată, la o petrecere dată de Tina, Diego a tras cu pistolul într-un gramofon, ceea ce mi-a stârnit interesul pentru el, în ciuda fricii pe care mi-o inspira”. Cu altă ocazie, a spus că s-au întâlnit în 1928, când s-a dus la el să îi arate primul tablou pe care îl pictase. La acea vreme, Diego lucra la realizarea frescelor de pe clădirea Ministerului Educației din Mexico City. După ce i-a cerut să coboare de pe schelele pe care era urcat, ea l-ar fi întrebat dacă mai era cazul să își piardă timpul pictând. Rivera, a cărui versiune este de acord cu această versiune a lui Kahlo, i-a spus că are talent. În autobiografia lui a descris-o pe tânăra Frida ca fiind o fată „cu scântei” ale cărei tablouri „arătau o neobișnuită energie a expresiei, trăsături de caracter precise și o certă asprime”.

Atât Kahlo, cât și Rivera și-au amintit că prima lor întâlnire neoficială se produsese la începutul anilor ’20, atunci când ea era elevă la Școala Națională Pregătitoare din Mexico City, locul de unde a pornit renașterea murală mexicană și unde Rivera, întors de curând dintr-un voiaj de lungă durată în Europa, a realizat prima sa operă murală. Kahlo nu l-a tranformat pe Rivera doar în ținta răutăților ei, ci îi și făcea plăcere să îl privească pictând. Prietenele de la școală își amintesc de pasiunea ei pentru Rivera care venise să muncească purtând o pălărie Stetson și o curea pentru cartușe de vânătoare. Spre oripilarea acestora, le-a spus că scopul său în viață este să aibă un copil cu el.

Fascinația sa în ceea ce îl privea pe pictorul mural a început în septembrie 1925, când autobuzul cu care se întorcea de la școală a fost lovit de un troleu. Aproape a murit. În timpul convalescenței a început să picteze. De aici încolo, nevoia de a înfrunta, alina și exorciza durerea a devenit o forță de motivație în arta ei.

Doi pictori față în față

Felul în care cei doi abordau munca urmează stereotipurile masculinității și ale feminității care erau prezente în Mexic (și pretutindeni) la acea vreme. Lui Rivera îi plăcea să se considere în același timp un muncitor disciplinat (un pictor, spunea el, este un muncitor printre muncitori) și un demiurg; Kahlo a preferat rolul amatorului încântător care produce puține tablouri, cu teme atât folclorice, cât și excentrice, care să îi satisfacă nevoile personale. Ambiția lui Rivera era monumentală, așa cum monumentală îi era și opera. Kahlo și-a atins ambițiile în spatele unei fațade lipsite de încrâncenare.

Căsătoria cu un artist faimos nu numai că i-a oferit acces în lumea artei, dar i-a oferit și scuza care a făcut-o, pentru mulți ani, să evite riscurile și rănile ce ar fi venit odată cu construirea unei cariere. Amândoi credeau că nevoia lor de a picta era o chemare spontană cu baze biologice. Rivera spunea că, pentru el, a picta era la fel de firesc cum era pentru un pom să înflorească și să rodească. Kahlo, cumva diferit, mărturisea: „Nu știu decât că pictez pentru că am nevoie să o fac și întotdeauna pictez ceea ce îmi trece prin minte, fără să mă gândesc de două ori”.

Respectul reciproc al lui Kahlo și Rivera față de arta lor constituia o legătură puternică. El a încurajat-o (chiar a rugat-o) să continue să picteze, în ciuda numeroaselor operații care nu au reușit niciodată să îi vindece problemele pe care accidentul i le-a provocat la coloană și la piciorul drept. Lui Rivera îi plăcea mesajul ei șocant, pur personal, curajul ei de a-și picta, de exemplu, propria naștere sau pe sine, în 1932, suferind una dintre cele câteva pierderi de sarcină care au făcut-o să își dea seama că nu va putea niciodată să își împlinească dorința de a purta în pântece copilul lui Rivera.

La rândul ei, Kahlo credea că Rivera era cel mai mare pictor din lume; ea îl numea „arhitectul vieții”. Pe lângă a lui, propria artă părea nesemnificativă; probabil, în parte, pentru că nu dorea să intre în competiție cu Rivera, deseori vorbea despre munca ei în termeni care o minimalizau, ca și cum ar fi fost doar un mod plăcut de a-și petrece timpul. S-a prefăcut surprinsă atunci când oamenii au început să devină interesați de aceasta, iar achizițiile au uimit-o: „La prețul ăsta ar fi putut cumpăra ceva mai bun”, ar fi spus , sau „trebuie să fi cumpărat pentru că este îndrăgostit de mine”. Câteodată lua în derâdere angajamentul, de altfel serios, pe care îl avea în ceea ce privește pictura, spre exemplu atunci când i-a spus celui care scrisese un articol în Detroit News, intitulat „Soția maestrului picturii murale se scaldă voioasă în opere de artă”, că Rivera „se descurcă destul de bine pentru un băiețel, dar eu sunt marele artist”.

Atunci când se vorbea despre arta sau persoana lui, Kahlo își apăra soțul cu mare pasiune împotriva tuturor denigrărilor. Ea era criticul pe care el îl respecta cel mai mult și, chiar dacă bombănea la comentariile negative, era capabil să facă schimbările pe care ea i le sugerase.

Sub semnul Mexicului, al Europei, al comunismului

De fapt, ea aderase la Organizația Tineretului Comunist înainte de a se căsători cu Rivera, dar prin asocierea cu el angajamentul ei politic s-a intensificat. Până la expulzarea din 1929, Rivera era membru (anarhist și controversat) al Partidului Comunist Mexican și, chiar și după aceea, a continuat să joace un rol politic în Mexic. Cu toate că puține dintre tablourile lui Kahlo au preluat subiecte politice până în 1954, cu un an și ceva înainte de a muri, combinația dintre mexicanism și stângism a făcut-o să folosească în tablourile ei surse populare și prehispanice și să își împodobească locuința și pe ea însăși cu obiecte de artă populare și precolumbiene. Rivera, la rândul lui, admira și învăța din arta mexicană populară și precolumbiană, iar mexicanismul cuplului era comun unei generații întregi de artiști și intelectuali care au revoluționat cultura mexicană nativă ce fusese dezavuată sub regimul dictatorial al lui Porfirio Diaz (răsturnat de Revoluția Mexicană din 1910-1920).

Kahlo și Rivera au avut în creațiile lor surse de inspirație similare din arta modernă europeană. Ambii au fost influențați de suprarealism și de primitivismul lui Gaugain sau al lui Douanier Rousseau. Ei au combinat astfel de surse cu stilul naiv și cu imaginarul fantastic pe care îl admirau la arta populară mexicană. Ironia a fost aceea că, deși latura folclorică a artei lui Kahlo și Rivera era menită să facă din opera lor „opera poporului”, și nu un apanaj al claselor bogate, de fapt, avea priză la gusturile sofisticate, iar arta lor s-a vândut foarte bine în străinătate.

În ultimii doi ani ai vieții ei, 1953-1954, atunci când sănătatea i se deteriora cu rapiditate, comunismul a devenit pentru Kahlo un soi de religie. Parte din vehemența ei trebuie să fi venit din dorința de a-l ajuta pe Rivera să fie reprimit în Partidul Comunist.

Un subiect central pe care Kahlo și Rivera l-au atins a fost imaginea unuia față de celălalt. Ea l-a pictat ca pe soțul și bărbatul pe care l-a iubit. Cu singura excepție a unui bust și a unei litografii care o înfățișează pe tânăra lui soție trăgându-și ciorapii, Rivera a reprezentat-o întotdeauna pe Kahlo ca pe o figură politică sau simbolică.

Viața de dincolo de artă

Kahlo a fost de acord să se recăsătorească cu Rivera (n.r. – cei doi au divorțat în 1939 și s-au recăsătorit un an mai târziu) cu condiția să se abțină de la a întreține relații sexuale și să plătească fiecare jumătate din cheltuielile de trai. Ea a acceptat faptul că mariajul lor nu va fi unul monogam și că ea va fi nevoită să ducă o viață mai degrabă independentă. Chiar dacă spunea că nu crede că malurile unui râu suferă atunci când apa trece peste ele, autoportretele ei sunt martorele suferinței pe care o simțea cu fiecare infidelitate a lui Rivera. (…) Prizonier ca într-o pânză de păianjen, Rivera este obiectul iubirii ei obsesive.

Nu s-a pus niciodată problema, în mintea lor sau a prienilor apropiați, că nu ar fi fost, unul pentru celălalt, persoana cea mai importantă. Prietenii își amintesc că, atunci când, pe 13 iulie 1954, a murit Kahlo, Rivera era precum „un suflet tăiat în două” și că „a devenit, în câteva ore, un om bătrân, palid și urât”.

În autobiografia lui, Rivera a scris că ziua în care Kahlo a murit a fost „cea mai tragică zi din viața mea. O pierdusem pe preaiubita mea Frida, pentru totdeauna… Este prea târziu acum, dar am înțeles că cel mai frumos aspect al vieții mele a fost dragostea pentru Frida”.

Rândurile cu litere cursive sunt extrase din volumul „Cealaltă jumătate. Creativitate și relații intime” (editura Vellant), coordonat de Whitney Chadwick și Isabelle de Courtivron, capitolul „Frumusețe pentru bestie. Frida Kahlo și Diego Rivera”, semnat de Hayden Herrera.

Respectul reciproc al lui Kahlo și Rivera față de arta lor constituia o legătură puternică. El a încurajat-o (chiar a rugat-o) să continue să picteze, în ciuda numeroaselor operații care nu au reușit niciodată să îi vindece problemele pe care accidentul i le-a provocat la coloană și la piciorul drept.

Foto: Pinterest

29
/09
/22

Între 30 septembrie și 2 octombrie, în cadrul Nopții Albe a Galeriilor, va putea fi vizitată în sala Auditorium (nivel -1) a MARe/Muzeul de Artă Recentă (B-dul Primăverii nr. 15, București) LIVE, instalația de artă video realizată de artistul vizual Alex Manea (n. 1988), care combină cele două mari pasiuni ale acestuia: arta vizuala și filmele.

29
/09
/22

Muzeul-Atelier Școala de la Piscu, un proiect care valorifică inteligent patrimoniul local, inițiat de Virgil Scripcariu (sculptor) și Adriana Scripcariu (istoric de artă), se află printre câștigătorii premiilor European Heritage Awards / Europa Nostra Awards 2022, cele mai de seamă distincții pentru profesioniștii patrimoniului cultural european, în cadrul secțiunii „Educație, Formare și Meșteșug”.

23
/09
/22

Pe 25 septembrie și pe 1 și 2 octombrie, de la ora 19:00, NO RA – Femininul norilor revine la Muzeul Național al Literaturii Române (str. Nicolae Crețulescu nr. 8). Spectacolul, o instalație performativă inspirată din romanul cu puternice accente biografice ”Hipodrom” de Nora Iuga, prezintă în fața spectatorilor viața încercată, dar plină de lumină a uneia dintre cele mai iubite și apreciate autoare contemporane române: Nora Iuga.

23
/09
/22

The Future Lab este un proiect lansat de rețeaua Centrelor Cehe cu ocazia președinției Cehiei a UE în a doua jumătate a anului 2022. La București, programul va consta în 4 evenimente care abordează sustenabilitatea din diferite perspective - știință și greenwashing, design și inovare, comunități, infrastructură urbană și alimentație.

22
/09
/22

Romanian Jewelry Week 3.0 sărbătorește bijuteria contemporană între 5 și 9 octombrie cu expoziții, conferințe, workshop-uri de bijuterie și târguri și peste 190 de designeri români și internaționali care vor expune mii de creații de bijuterie. Ca în fiecare an, Romanian Jewelry Week oferă posibilitatea pasionaților de bijuterie să cumpere piesele preferate în cadrul Târgului de bijuterie ROJW 3.0 între 8 și 9 octombrie la Biblioteca Națională.

21
/09
/22

În perioada 26 septembrie – 14 octombrie 2022, Institutul Cultural Român de la Paris organizează expoziția „INTROSPECȚII/INTROSPECTIONS” a artiștilor români Suzana Fântânariu (pictură, grafică, instalații), Anca Szönyi Thomas (fotografie, mixed media) și Dorin Crețu (pictură, fotografie digitală). Curatori sunt Ludwig Otte și Anca Szönyi Thomas.

21
/09
/22

Pentru trei zile, 23-25 septembrie 2022, Asociația CRIES a pregătit un spațiu pentru o varietate de experiențe în ritm „la pas" și un program ce oferă multiple perspective despre legăturile dintre hrană, cultură și consum durabil, dorind să inspire comunitatea locală și să se lase inspirați de toate experiențele și acțiunile care ne permit să încetinim ritmul de consumare a resurselor noastre și ale planetei.

20
/09
/22

Goethe-Institut București este în căutare de minți creative pentru dezvoltarea unor jocuri video autentice, relevante din punct de vedere social. În acest scop, organizează un game jam inedit de 48 de ore hibrid, între 7 și 9 octombrie 2022. Dezvoltarea jocului se va desfăşura online iar cei din Bucureşti pot participa la evenimentul de deschidere la sediul Goethe-Institut.