Între 5-13 iunie are loc la Timişoara un proiect inedit de dans contemporan, ce reinterpretează actul I din celebrul balet romantic „Giselle”. O provocare adresată direct omului contemporan şi unora dintre lucrurile care îl apasă.
Un articol de Cristina Enescu Aky|14 iunie 2021
Organizatorul este Asociația și Compania de Dans Unfold Motion, a cărei coregrafă și co-fondatoare este Lavinia Urcan. De 8 ani, asociația organizează și promovează evenimente de dans contemporan și susține apropierea publicului larg de această artă performativă. Proiectul „Je suis Giselle” presupune o reinterpretare inedit[ a actului I din celebrul balet compus de Adolphe Adam: rolul titular e interpretat de un dansator (nu de o dansatoare, cum se întâmplă de regulă), povestea este transpusă într-un context contemporan, iar în fiecare din cele 4 zile ale evenimentului (5, 11, 12, 13 iunie) au loc 3 spectacole simultane în locuri diferite din oraș.
Suntem într-o perioadă în care nevoia de comunicare corporală, dincolo de ecrane și telefoane dar și de cuvinte, e poate mai mare decât am fi crezut „înainte”. Iar dansul exact din acest motiv ne atrage: e comunicare de la corp la corp într-un mod safe, e mișcare cu sens, e emoție și poveste care transcende cuvintele. Indiferent dacă sunteți familiarizați mai mult sau mai puțin cu dansul în general și dansul contemporan în particular, vă invit la o discuție cu coregrafa Lavinia Urcan despre acest proiect provocator, dar și despre relevanța dansului contemporan pentru publicul de azi din România, aventura nașterii acestui proiect inedit și ce revelații și schimburi de energii a catalizat el.
Lavinia Urcan
De ce ai ales tocmai acest celebru balet romantic, pe muzica lui Adolphe Adam, pentru o reinterpretare?
Deși am studiat acest balet la facultate și l-am văzut ulterior în montarea de la Royal Opera House din Londra, nu pot spune că am simțit o compatibilitate între mine și versiunea sa originală. Dacă percepi numai din punct de vedere vizual și nu ești un iubitor de lumi fantastice sau de basme, e destul de greu să te conectezi din prima cu subiectul deoarece pare că nu mai există un corespondent în prezent. Adică cele 2 lumi- cea de pe scenă și a ta – sunt foarte îndepărtate una de cealaltă. Desigur, poți aprecia nivelul ridicat al tehnicii de dans clasic, și cam atât. Vizionând majoritatea baletelor clasice și romantice cunoscute, m-am gândit cum aș putea să trec dincolo de ce văd, așa că am căutat „fire” de sens pe care să le simt prezente și astăzi.
În „Je suis Giselle” am abordat numai actul I întrucât l-am perceput ca fiind cel mai aproape de realitate (în actul II acțiunea se desfășoară într-o lume fantastică). Apoi mi-am dat seama că deși timpul istoric nu corespunde, faptul că este vorba în cele din urmă despre natura umană, este indiciul principal pentru mine că există teme pe care le putem regăsi și astăzi în societatea contemporană. În linii mari, Giselle e o adolescentă aflată în plin proces de maturizare, care descoperă lumea prin intermediul relațiilor cu cei din jur – ceea ce fiecare dintre noi am făcut și/sau facem.
Rememorând relația mea cu acest balet, din 2015 a apărut dorința mea de a-l reinterpreta într-o manieră proprie (influențată firește de versiunea coregrafului Akram Khan), cu un băiat în rolul Giselle.
Ce ați urmărit (și ce ați obținut) voi ca echipă prin reinterpretarea acestei lucrări cu un bărbat în rolul titular al lui Giselle?
Prima imagine pe care am avut-o a fost cea a unui personaj masculin în rolul principal. De ce masculin? Pentru că nu este obligatoriu să fie feminin întrucât problemele prin care Giselle trece nu țin de gen, ci sunt specifice vârstei personajului. Am identificat apoi împreună cu echipa aspecte pe care le-am considerat prezente și astăzi în viața oricăruia dintre noi, atunci când (la un moment dat) ne-am aflat în plin proces de dezvoltare: relația cu părinții, raportarea la societate, impactul opiniei publice asupra individului, episoadele de fragilitate psihologică, lipsa experienței corelată cu naivitatea, etc. Am creat un spectacol sensibil, credem noi, în care propunem publicului o „călătorie” în interiorul emoțiilor lui Giselle și căutarea unei corelații cu propria experiență a transformării de sine. Iar dorința noastră a fost ca acest produs să fie accesibil unei palete cât mai vaste de vârste și pregătiri, fără pretenții de cunoaștere inițială a baletului sau a domeniului dansului contemporan. Am vrut ca spectacolul să fie un prilej de întâlnire între generații și între diferite categorii sociale.
Cum răspunde publicul român la dansul contemporan?
Publicul român reacționează la dansul contemporan în funcție de posibilitățile de întâlnire pe care le-a avut cu această artă performativă. Cred că este nevoie de cât mai multe oportunități de a participa la spectacole de dans, în locuri cât mai diferite (nu doar în sala de spectacol) astfel încât diverse categorii de public să se obișnuiască cu dansul ca manifestare culturală accesibilă și să-și dezvolte astfel dorința de a fi spectatori.
Cum s-a desfășurat efectiv această punere în scenă multiplă?
În perioada de creionare a acestui proiect, înaintea depunerii lui la AFCN, am făcut un brainstorming intens împreună cu colega mea, Beatrice Tudor. Așa a apărut dorința de a duce cât mai departe și mai „nebunește” posibil reinterpretarea și modalitatea de prezentare către public. Fiind o intervenție culturală, ne-am întrebat cum am putea ajunge în mai multe locuri, simultan și astfel a ieșit la suprafață varianta de a ne imagina 3 tipuri de scenografii/contexte diferite. Fiecare dintre cele 3 versiuni scenografice construiește lumea fiecăruia dintre cei 3 dansatori. Toate cele 3 solo-uri ar fi trebuit să se desfășoare simultan în 3 locații distincte pe parcursul a 2 zile însă din motive independente de voința noastră această variantă va fi posibilă o singură dată (in aceeași zi, simultan în 3 locații diferite). Celelalte 2 reprezentații se vor desfășura în același spațiu cu toate cele 3 solo-uri organizate sub forma unei instalații coregrafice.
Ce reacții ați așteptat, respectiv ați primit după reprezentații?
Cred că tot ce ne-am dorit a fost să putem ajunge să ne întâlnim cu publicul (dată fiind incertitudinea care a durat până în luna mai și care oricum ne-a decalat proiectul). Nu am vizualizat în niciun fel cum se va materializa concret spectacolul, am lăsat ideile să ne conducă spre rezultat.
La primul spectacol pe care l-am prezentat publicului au fost prezenți o mulțime de copii, care au dansat în același timp cu cei 3 dansatori. A fost o explozie de energie din partea celor mici și, credem noi, din partea adulților liniștea și bucuria de a fi și atât. Feedback-urile au fost pozitive, și am simțit că oamenilor le-a fost dor să fie împreună deoarece prezența a fost numeroasă iar atmosfera una foarte relaxată, ca un fel de „picnic cu dans”. Oamenii au stat pe iarba și s-au bucurat de un spectacol, ceea ce în timpurile pe care le parcurgem, pare să fie un „lux”.
În aste timpuri (și mai) nebune, ce ne aduce dansul, fie el ca spectacol sau ca activitate în care ne implicăm amatoricește?
Dansul aparține oamenilor pentru că în sine, decontextualizat, înseamnă mișcare. Respirația este mișcare, orice privim în jurul nostru are o „coregrafie” proprie și cu toate acestea, „pe aceeași scenă” coexistăm cu toții mai mult sau mai puțin armonios. Dansul ne aduce în primul rând conexiune cu noi înșine, cu emoțiile și cu propriul nostru corp. Ne oferă instrumente prin care să ne ascultăm, să ne observăm, practic, să fim prezenți. A fi prezent în raport cu sinele nostru și cu cei din jur reprezintă, cred eu, o ancoră pe care trebuie să o utilizăm cât mai mult. Fie că practicăm dansul ca hobby sau că vizionăm (mai mult sau mai puțin ocazional) un spectacol de dans, acesta este un timp pe care ni-l oferim nouă și un context care ne poate aduce mai aproape de ceea ce descoperim că este important pentru noi.
