Leonce şi Lena. Haz şi imaginaţie, la Brăila - Ziarul Metropolis

Trei piese de teatru, o nuvelă, un manifest politic, câteva scrisori, nişte texte ştiinţifice şi o teză de doctorat, cam atât ne-a rămas de la Georg Bűchner (1813-1837), care a murit la 23 de ani.

Un articol de Monica Andrei|21 mai 2014

Opera dramatică (“Danton”, “Leonce şi Lena” şi “Woyzeck”, piesă fără final) depăşeşte limitele timpului său prin modernitate, mesaj, limbaj, structură.

Piesele sale sunt greu de încadrat într-un curent. Bűchner nu se rupe total de sfera de preocupărilor specifice romantismului şi anticipează realismul. Spiritul său înflăcărat, lucid şi tensionat explică conţinutul demascator al pieselor sale, iar adeziunea la ideile politice incendiare ale vremii arată că planul social îl preocupa.

Spectacolul cu piesa “Leonce şi Lena” de Georg Bűchner, tradus de Nina şi Iosif Cassian, în regia lui Vlad Cristache şi scenografia lui Vladimir Turturică, de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, a avut premiera la începutul lunii februarie 2014. Spectacolul, care a fost prezentat recent la Teatrul Odeon din Bucureşti, face parte din programul “Clasic vs Contemporan”, iniţiat de noul director al Teatrului din Brăila, Lucian Sabados.

Piesa “Leonce şi Lena” nu este numai o ironie la adresa regalităţii germane a epocii. Dincolo de intrigile politice, de aranjamentele matrimoniale ale părinţilor, ce-şi căsătoreau averile, rangul, blazonul şi tronul, aducând pe acelaşi buletin două persoane nepotrivite, existau, mai rar, şi căsătoriile din dragoste. Prin alianţa făcută, dinastia urmărea să-şi păstreze teritoriile.

Regizorul Vlad Cristache cucereşte sala prin montarea simplă şi curată a unui text clasic, neîndrăznind prea mult. Pune accentul pe povestea de dragoste cu final fericit, pe căsătorie şi pe nuntă.

Modalitatea punerii în scenă depinde de gust, de erudiţie şi de agerimea regizorului de a depista ideile din piesă şi valoarea operei. Pentru că operele mari nu-şi epuizează semnificaţiile în timp. Posteritatea lor depinde de extensia sensurilor nebănuite şi modul de lecturare de la o generaţie la alta.

Povestea este simplă. Leonce (Ionuţ Vişan), prinţul din regatul de Popo, prinţul candid, visător şi plictisit, trebuie să se însoare cu o prinţesă pe care nu o ştie, într-un mariaj aranjat de către tatăl lui, regele de Popo.

Prinţesa Lena (Corina Borş), din regatul de Pipi, trăieşte aceeaşi situaţie impusă. Separat, neştiind că sunt sortiţi unul altuia, ei se hotărăsc să fugă şi se întâlnesc întâmplător undeva în Italia, la un han, şi se îndrăgostesc. În acelaşi timp, se îndrăgostesc şi însoţitorii lor, Valerio ( Constantin Cojocaru) şi doica Lenei (Ramona Gîngă).

Cele două cupluri de îndrăgostiţi decid să-şi păcălească familiile pentru a rămâne împreună, neştiind că, de fapt, chiar ei fuseseră sortiţi.

Ionuţ Vişan joacă un prinţ candid, visător, care se plictiseşte mereu, trăieşte într-o lume roz, printre petale de trandafiri şi replici pline de poezie şi metafore despre lume şi viaţă.

Un personaj bine gândit şi bine jucat! Umple spaţiul alături de Constantin Cojocaru (Valerio) în scene ce stârnesc hazul.

Pe actorul Constantin Cojocaru îl ştiţi de la Teatrul Odeon din Bucureşti. Nu-l scapi din ochi, când este pe scenă, iar când iese din scenă aştepţi să apară, să te surprindă, să te facă să râzi. Este un mare actor, care ştie să fie frumos pe scândură. Şi când scriu frumos nu mă refer la frumosul din viaţa de zi cu zi. A fi frumos pe scenă ca actor este altceva decât a fi frumos în viaţă.

Am remarcat-o pe ingenua Lena (Corina Borş) care visează neîncetat la adevărata iubire, arată a prinţesă răsfăţată, uşor derutată. Ea e însoţită de doica vicleană (Ramona Gîngă) o femeie însărcinată care împinge un cărucior, care are un limbaj picant, îşi fumează gândurile şi lansează concluzii, dându-i prinţesei sfaturi ironice.

Valentin Terente, în rolul Regelui Peter, captivat de propria filozofie de viaţă, vrea să-şi însoare fiul, pe prinţul Leonce. El intră în scenă în chiloţi, ca apoi să accepte un sacou şi, la final, şi nişte pantaloni. Cu nelipsita puşcă, face ordine la nervi printre curtenii anchilozaţi în automatisme.

Narcisa Novac este Rosetta, iubita săracă. Plânge mereu, dansează la comandă, ca o marionetă, în faţa prinţului.

Se râde mult la acest spectacol şi dacă treceţi prin Brăila intraţi şi pe la teatru ca să-l vedeţi!