Dragoste de oameni – Filantropia
https://www.ziarulmetropolis.ro/dragoste-de-oameni-filantropia/

Micul spital Filantropia, înconjurat de clădiri înalte, abandonate, hidoase şi insalubre, a fost altă dată o mândrie a oraşului.

Un articol de Georgeta Filitti|14 Noiembrie 2016

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Pe la 1811, medic şef al oraşului era Costandinache Caracaş. După ce constatase puţina grijă pentru bolnavii săraci şi rapacitatea administratorilor de la Colţea şi Pantelimon, tânărul medic s-a decis să ridice un spital la standarde occidentale, rezervat celor lipsiţi de mijloace. L-a făcut prin subscripţie publică şi generozitatea locuitorilor a arătat că „oamenilor le pasă”. Ciuma lui Caragea, izbucnită în 1813, a întârziat lucrările dar Vodă, nemurit astfel în istoria noastră pentru epidemia de cumplita boală, a completat bugetul în aşa fel încât (după o scurtă perioadă de funcţionare într-o fabrică dezafectată), noul spital, Filantropia, şi-a deschis porţile în 1815. Efori (conducători) ai săi au fost în primul rând donatorii iniţiali. Era, pe atunci, înconjurat de grădini. Avea etaj unde, în  opt din cele  20 de  camere, erau găzduiţi bolnavii. În rest, locuiau un preot, un supraveghetor, chirurgul şi un farmacist. Cu o suprafaţă de cca 52/9 m., spitalul avea spre faţadă o sală cu 30 de ferestre unde bolnavii se puteau preumbla pe vreme rea. Încă de la început, ideea ctitorului a fost ca cei suferinzi „să capete mulţumire şi plăcere”. Camerele aveau „ventilatoare sistematice”, wc-urile eru instalate între camere, în cabine zidite, sub forma unor lăzi care se goleau zilnic.

Se îngrijeau 60-90 de bolnavi pe zi, mortalitatea fiind sub 10% (de pildă, în 1817 au fost consultaţi 1133 de bărbaţi şi femei şi au murit 91). Între 1812 şi 1820 au beneficiat aici de asistenţă medicală 6685 de persoane.

Meticulosul doctor a făcut şi un regulament straşanic de funcţionare, în 77 de articole, din care amintim câteva: spitalul primea bolnavi fără deosebire de naţionalitate, clasă socială, religie sau natura bolii. La intrare, aceştia îşi predau hainele şi toate obiectele avute asupra lor, primind o uniformă a spitalului (halat lung, cămaşă, ciorapi, papuci, tichie). Aşternuturile şi hainele bolnavilor de sifilis erau îmsemnate anume şi nu se distribuiau altor internaţi. Bolnavilor le era interzis să ceară ceva de la vizitatori sau „să dăruiască” ceva vreunui slujbaş, căci „dacă se vor descoperi, vor fi pedepsiţi amândoi”. Cei care ignorau tratamentele urmau să fie „izgoniţi de doctor”. Hrana neconsumată trebuia înapoiată intendentului, nu trecută altul bolnav sau păstrată în cameră petnru mai târziu.

Servitorii trebuia să fie „cinstiţi, aşezaţi şi cuviincioşi” şi mai ales nebeţivi. Erau datori să umble zi şi noapte printre paturi şi să observe starea fiecărui suferind. Schimbau aşternuturile (de câteva ori pe zi, la nevoie) şi răspundeau de furtul oricărui obiect al pacienţilor.

Intendentul, căruia i se cerea să fie „blând şi uman”, locuia în spital şi avea grija administrării clădirii, a inventarului spitalului dar observa atent şi condiţa bolnavilor. Între altele, cei morţi nu puteau fi îngropaţi decât după 24 de ore de la constatarea decesului.

Corpul medical era format din medicul primar, un secund şi un chirurg. Acesta din urmă locuia în spiral, consulta dimineaţa pacienţii şi comunica primarului starea loc. Tot el ducea la farmacie reţetele scrise de acesta şi apoi împărţea medicamentele. Vizita de seară era tot atribuţia lui.

Secundul făcea vizite de două ori pe zi; la a doua, de seară, putea schimba sau suprima medicaţia, dacă socotea de cuviinţă.

De primar depindea „toată orânduiala spitalului”. Între altele, farmacistul îi prezenta lista de medicamente trebuincioase; o semna şi o transmitea Eforiei pentru a fi cumpărate. Cele preparate în incintă (alifii, plasturi, spirturi) trebuia să se afle permenent în stoc pentru şase luni. Farmacistul nu avea voie să împartă sau să vândă medicamente în afara spitalului.

Hrana bolnavilor consta din supă făcută din orez, fidea, arpacaş sau griş, cu apă sau zeamă de carne. Cei „slabi” primeau şi un sfert de pâine. Convalescenţii primeau mâncare solidă (carne şi legume), pâine, friptură, vin şi rachiu.

Bolnavii erau permanent asistaţi de un preot care oficia zilnic în paraclisul spitalului. El redacta testamentul doritorilor, „fără a-i fi iertat a primi ceva”.

În sfârşit, bolnavii puteau fi vizitaţi, dar gestul nu pare să fi privit rudele ci mai curând pe doritorii de a face ofrande. Vizitatorii erau rugaţi „să intre în linişte, fără să facă zgomot, să nu întrebe de boli” iar „obolul să-l depună la cutia comună a spitalului”.

Azi e greu de imaginat atare funcţionare a unui spital. Dar merită să ne amintim că aşa ceva se întâmpla acum 200 de ani la Bucureşti.



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123