Letiţia Vlădescu: „Eu n-am subestimat niciodată publicul“
https://www.ziarulmetropolis.ro/letitia-vladescu-eu-n-am-subestimat-niciodata-publicul/

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Letiţia Vlădescu joacă în „Funeralii fericite“, noul film regizat de Horaţiu Mălăele, care va avea premiera pe 7 iunie, dar şi în spectacolul „Le Salon des enfants terribles“, programat pe 28 mai, de la ora 20.00, la Institutul Francez din Bucureşti

Un articol de Judy Florescu|28 mai 2013

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Letiţia Vlădescu joacă în „Funeralii fericite“, noul film regizat de Horaţiu Mălăele, care va avea premiera pe 7 iunie, dar şi în spectacolul „Le Salon des enfants terribles“, regizat de Iris Spiridon, programat în seara aceasta, pe 28 mai, de la ora 20.00, la Institutul Francez din Bucureşti.

Letiţia Vlădescu mărturiseşte că este spectatorul ideal, iar ca tânără actriţă şi-a propus să ia în calcul întotdeauna inteligenţa publicului.

Judy Florescu: Ai copilărit în teatru. Ce amintire puternică îţi revine în minte?

Letiţia Vlădescu: Spectacolul „My Fair Lady“, pe care l-am văzut la Teatrul Naţional de Operetă, în care dirija tatăl meu, iar Eliza Doolittle era Mioara Manea, solista Operetei. Reperul meu de frumuseţe totală, artistică, rămâne acel ultim act, când Eliza Doolittle apare la la bal, schimbată total. Aveam cinci ani, iar imaginea aceea mi-a rămas în minte.

Eliza cobora scările, iar regina spunea: „Fermecătoare!“. Parcă vedeam ceva din altă lume, din altă dimensiune! Am fost la acest spectacol de vreo 30 de ori, iar pentru rolul Elizei Doolittle am avut o mare pasiune.

Până la urmă, şi tu ai jucat acest rol…

Da, în Facultate. Era proiectul meu de creaţie. Mioara Manea mi-a dat partiturile, iar eu mi-am adunat toţi colegii. S-a mai întâmplat să am şi norocul acesta – oamenii au ţinut la mine şi mi-au suportat toanele, chiar dacă eu le făceam tot timpul observaţie.

Ai mai avut şi altă pasiune faţă de un rol?

Da, faţă de rolul meu de sfârşit de masterat, Hedda Gabler (foto jos). Nu voi uita niciodată acele momente, adevărate repere pentru mine: spectacolul, colegii, relaţia de lucru, prietenia cu Ciprian Nechita şi ce s-a întâmplat acolo. Rămâne rolul meu de suflet.

Care ar fi o replică preferată de la acest personaj?

„Stau şi trag în slava cerului“. Am o agendă de la Florenţa în care îmi notez tot felul de chestii în engleză, texte pe care le scriu şi citate de-ale mele, cum ar fi: „Eu te-am desenat pe tine, tu ce ai făcut?“. Din Hedda mi-am notat – „Tot ce e ridicol şi josnic cade ca un blestem pe tot ce ating eu“.

Am şi citate notate de la profesorii mei din Facultate. Întotdeauna eu pornesc strâmb – aşa îmi place mie să scriu – şi în fiecare zi mai adaug ceva ce mi-a atras atenţia. Îmi plac foarte mult poeţii, Dorothy Parker, Nichita Stănescu. Ador să citesc, să spun poezii şi să scriu poezii.

Există diferenţe între felul cum făceai un rol acum trei ani şi cum îl faci acum?

Un lucru care a fost foarte bun poate să iasă şi mai bine, atunci când ai mai multă experienţă actoricească, dar nu ştiu dacă poate să fie atât de sincer ca atunci când a fost făcut cu stângăcii şi cu greşeli. Asta a fost mereu o problemă pentru mine: cum refaci? E groaznică chestia asta, fiindcă urăsc ideea de falsitate.

Abia aici intervine meseria, până acolo a fost o chestie de intuiţie, de farmec (mă feresc de cuvântul talent, fiindcă toată lumea îl foloseşte), o chestie de frumuseţe, de inteligenţă, de moment. Când toată lumea îmi spune că personajul meu a crescut, eu trăiesc o dramă, fiindcă mi se pare că nu mai e la fel de sincer ca şi prima dată.

Cred că trebuie să ştii foarte clar ce îţi doreşti, nu numai în meseria de actor, ci ca om. Aici nu e competiţie cu nimeni, aici fiecare are drumul lui. Am reuşit să fac lucruri cu miză, indiferent că am jucat la Operetă, la Braşov, la Metropolis, în China sau în film.

Letiţia Vlădescu

În facultate sunt destul de duri profesorii cu voi…

Exigenţa lor a fost norocul meu. În primul an! După aceea, s-au purtat minunat. Mie nu mi-a plăcut nici în şcoală, nici în liceu, pentru că am muncit enorm. Abia în Facultate mi s-a părut că a venit viaţa mea. Apoi mi-am dat seama că am fost puţin cam fatalistă negând ce a fost înainte. Şi ce a fost înainte a fost extrem de frumos.

Ai renunţat la Conservator pentru UNATC. De ce?

Da, a fost cu adevărat o schimbare. N-am făcut-o doar pentru că mă visam actriţă, încă de mică. Dar viaţa mea ar fi fost cu totul alta şi nu am vrut asta. Sunt convinsă că a fost şi un pic de teribilism, nu neg. Motive am avut. S-au tot adunat, de-a lungul anilor.

Ai simţit că te poţi exprima mai bine prin teatru?

Da. Am călătorit enorm şi a fost o viaţă foarte plină, dar acolo era dedicarea către un instrument şi mi-am dat seama că la mine predomina dorinţa mea de a fi pe scenă, nu neapărat alături de vioară. Nu a intervenit regretul până acum, dar mă gândesc de foarte multe ori dacă va veni clipa aceea a dezamăgirii. Dezamăgirile au venit şi vor veni, dar mai contează şi cum treci peste lucruri. Şi, oricum, în viaţă, ce nu are o şi o mică sperietură nu are nici farmec.

De aici şi curajul de a trece peste dezamăgire.

Putem trece peste, fiindcă doar credinţa în ceva te face să rezişti. Pentru mine asta a fost. La o schimbare atât de bruscă, toată lumea apropiată a avut un şoc. Dar dorinţele mele au devenit prioritare, în momentul admiterii la Facultate. Pentru UNATC m-am pregătit cu două săptămâni înainte de examenul de admitere.

Ai intrat cu nota 10!

Notele n-au contat şi nu vor conta vreodată, dar pentru mine, personal, în acel moment, nota aceea a fost cea mai mare satisfacţie. A fost o chestie la care nu se aştepta nimeni şi a devenit una dintre cele mai mari bucurii.

În teatru contează mai mult părerea publicului sau a criticii?

În teatru, părerea publicului ar trebui să fie prioritară. Pe de altă parte, cred şi în critici. Criticii te etichetează de la prima apariţie şi mi se pare normal să se întâmple aşa. Ca actor trebuie să ai ceva de spus. Aşa că ei iau ca atare ce văd în acel moment şi trebuie să înveţi să fii bun tot timpul, trebuie să nu existe momente în care să zici că n-a fost seara ta.

Apropo de păreri, omul a cărui părere este Biblie pentru mine este sora mea, Cezara Lucia Vlădescu. Este cea mai importantă legătură care poate exista în viaţa mea cu adevărat. Este o pianistă de mare succes şi reperul meu în carieră. La ea, talentul depăşeşte cu mult noţiunea de talent. Am nişte emoţii îngrozitoare când vine sora mea la un spectacol.

Letiţia Vlădescu

Te gândeşti cum s-o impresionezi pe sora ta?

Când sunt pe scenă chiar nu mă gândesc la lucrurile acestea. Mi s-a întâmplat de foarte puţine ori să am gânduri parazite, dar îmi doresc să îi placă, normal că îmi doresc asta!

Cum lupţi cu emoţiile astea?

Când m-a văzut prima dată jucând, a venit la premieră la Braşov la o comedie şi a început să plângă. Pentru mine a fost un şoc, pentru că n-am înţeles ce se întâmplase. Dar cred că a fost ciudat pentru ea să mă vadă pe o scenă atât de mare.

Când mă gândesc la sora mea, îmi dau seama că verbul ei preferat este „a iubi“. Este de o puritate umană cum nu prea am întâlnit. Sora mea a plecat de la 14 ani din ţară, a făcut liceul şi Facultatea în acelaşi timp şi a scos un album pe care mi l-a dedicat mie – „Songs for Dodo“. Dodo este porecla mea.

La ce lucrezi acum la Teatrul Naţional din Bucureşti?

Sunt două piese scrise şi regizate de Ştefan Peca, un proiect foarte interesant. Şi e minunat că de data asta, cum nu se prea întâmplă de obicei, parcă oamenii au vrut să ajute, iar lucrurile au curs lucrurile. În septembrie vor ieşi premierele.

Ai făcut şi seriale de televiziune. Unde te simţi mai bine: la filmări sau la teatru?

Este atât de devreme pentru mine să spun asta… Nu am o experienţă cinematografică atât de bogată, încât să pot să zic ce aleg, dar filmul este o mare bucurie şi o mare plăcere. Şi în teatru, şi în film, ai nevoie de precizie şi nu trebuie să subestimezi niciodată publicul, pentru că publicul este extrem de deştept şi de intuitiv şi se prinde imediat atunci când este un fals sau când ceva nu este în regulă.

Eu n-am subestimat niciodată publicul. Am şi avut ocazia să văd asta la Teatrul Dramatic din Braşov, unde lucrez de şase ani. Acolo i-am luat eu pulsul publicului. Ai datoria să îi adori pe cei din public şi să faci tot ce poţi pentru ca ei să se simtă bine.

Faci naveta la Teatrul din Braşov?

Da. Colaborez cu ei din anul al doilea de Facultate. Este teatrul în care am debutat, cu rolul „Miţa Baston“ din „D`ale Carnavalului“, de Caragiale. Şi mai joc cu domnul Adrian Tititeni într-o piesă contemporană rusească, în regia lui Cristi Juncu. Sunt două piese pe care le joc şi acum.

Care este cel mai recent proiect teatral al tău?

„Femeile din viaţa mea“. Eu am rescris textul, am scos două personaje – e de fapt o maximă adaptare, mi-am adunat colegele şi prietenele şi le-am zis: „Hai să facem spectacolul ăsta!“. Lor le-a plăcut, l-am montat şi l-am jucat. Distribuţia a fost făcută de Puiu Şerban.

 

Ce ţi-a rămas de la profesorii tăi din facultate?

Am un respect deosebit faţă de cei cu care am lucrat, fiindcă nu a existat om cu care să lucrez şi să nu mă înţeleg şi cu care să şi leg o prietenie. Prietenia este cel mai frumos sentiment pe care l-am trăit eu, probabil pentru că n-am întâlnit alt gen de sentiment foarte puternic. În prietenie, trebuie să existe respect. Profesorii mei de muzică au fost mai mult decât nişte profesori de şcoală. Mai ales că eu am prins vremea cu maeştrii. Şi profesorii mei din Facultate s-au comportat la fel.

Ce ai învăţat de la George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis?

Domnul Ivaşcu are o fabuloasă putere şi energie de a controla mase de oameni. Am fost în turneu în China cu piesa „Poveste din Soho“, adaptare după „Opera de trei parale“, şi dânsul a ţinut în frâu treizeci de oameni, adică pe noi, ca să nu mai spun de cei de acolo, care se ocupau cu tehnicul. Eu am ţinut foarte mult la spectacolul acela, a fost o atmosferă atât de frumoasă.

De la repetiţii mi-am dat seama că o să fie foarte frumos. Simţi cumva asta, din perioada repetiţiilor. Grupul de la spectacolul acesta a fost foarte unit şi cred că asta s-a întâmplat datorită lui George Ivaşcu. A ştiut cum să ne educe să fim aşa. A fost o experienţă să plecăm să jucăm în China.

Cum eşti tu ca spectactor?

Sunt spectactorul ideal. Încă nu am reuşit să privesc atât de profesionist şi de obiectiv un spectacol, dar am această plăcere să merg la spectacole şi să le văd. Şi îmi doresc din tot sufletul să nu se schimbe lucrul ăsta. Actorii mă cuceresc. Îmi vine în minte acum un spectacol care m-a marcat,„Hamletul“ lui Ostermeier din Festivalul Naţional de Teatru. Recent, am fost la „Mutter Courage“ al lui Victor Ioan Frunză.

Tinerii trebuie să înţeleagă că nu poţi să negi o istorie, un trecut. Eu nici nu cred că există conflictul între generaţii. Cel mai important este să nu priveşti încrâncenat, ci să priveşti teatrul în mod deschis. Sunt de acord că la un moment dat poate să intervină încrâncenarea, pot interveni întrebări, dar ele sunt normale. De multe ori, din cauza nerăbdării şi a orgoliului meu simt că am ratat nişte întrebări cheie.

Letiţia Vlădescu

Tu eşti o tânără actriţă de succes…

Acriţă de succes? O, Doamne! Nici vorbă. Succesul cred că înseamnă altceva. Nu ştiu cum să reacţionez şi nu-mi dau seama exact. Mă sperie succesul pentru că mi se pare că e construit pe o iluzie.

E ceva ce ţi-a luat meseria aceasta?

Mi-a luat încrederea în oameni. Cred că nu mai ştiu ce e adevăr şi ce e minciună. Deşi măştile oamenilor sunt aparent diferite, ele sunt, de fapt, cam aceleaşi. Aici intervine opţiunea: alegi să petreci timp cu cineva care tot timpul îţi ascunde ceva, doar pentru faptul că sunt momente în care te simţi bine şi în siguranţă sau alegi să petreci timp cu cineva care nu îţi ascunde nimic.

Cât de importantă este relaţia dintre actor şi regizor?

Foarte importantă. Întotdeauna am avut noroc de regizori care m-au pus în valoare. Compar tot timp relaţia dintre dirijor şi orchestră – este acelaşi lucru. Am întâlnit numai oameni cu lumi foarte interesante şi am avut norocul să joc în spectacole total diferite. Nu prea am lucrat cu regizori cu acelaşi stil.

Ce sfat le-ai tinerilor care vor să dea la teatru?

Nu ştiu dacă sunt în măsură să dau sfaturi. Nici măcar mie nu ştiu să mi le dau. Sau, când reuşesc să fac asta, aleg întotdeauna varianta comodă. Nu pot să vorbesc decât din ce am trăit eu. Pe lângă toate lucrurile care sunt convinsă că le sunt deja spuse de profesori adevăraţi, le-aş mai spune şi eu să fie sinceri şi să ştie ce vor de la meseria asta.

Mai importante decât iubirea pentru actorie sunt răbdarea şi puterea de a rezista. Când ai 18 ani probabil că nu percepi lucrurile astea şi totul pare foarte frumos. I-aş îndemna să se gândească şi să-şi construiască puterea asta de a rezista până la capăt. Ea vine doar din dorinţa şi credinţa că ei vor cu adevărat să facă asta, că nu e doar un moft sau doar o plăcere. Sau o pasiune care, în momentul respectiv, poate părea puternică.

Dacă marile iubiri au durat mai puţin decât s-ar fi aşteptat cineva sau decât ar fi trebuit, asta nu înseamnă că n-au fost puternice sau că n-au fost mari iubiri.

Foto: „Funeralii fericite“, pagina de Facebook

05
/03
/24

Aăăă, Mihaela Trofimov este o actriță cu o mare foame pentru joacă, da, chiar așa, pentru joacă. Ăăă, o vedeți la Excelsior, la unteatru, la Brăila, pe scenă, puternică, talentată, expresivă. Ăăă ce voiam să zic? Citiți interviul în formă de alfabet și aflați cum o literă, Ă, descrie de cele mai multe ori starea ei de spirit.

12
/02
/24

Actorul Matei Arvunescu percepe vulnerabilitatea ca pe o lecție de actorie, îl citează pe marele Gabo, încercând să explice cum viața ar putea avea un sens și crede că „revoluție“ e un cuvânt cu mare greutate. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

26
/01
/24

Mădălina Pavăl vorbește despre „Gazda“, spectacolul ei sonor de la Teatrelli, care are premiera pe 31 ianuarie și 1 februarie, de la ora 19.00, dar nu ne lasă nelămuriți nici în ceea ce privește cele mai frumoase lucruri care îi traversează viața. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

10
/01
/24

Dacă vreți să aflați care a fost parola primului e-mail al actriței Andreea Hristu, o veți afla aici. Veți mai afla și care a fost spectacolul care a marcat-o cel mai mult, dar și care este cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Toate acestea, într-un interviu sub formă de alfabet.

22
/12
/23

Oana Predescu, actrița Teatrului Excelsior din București, vorbește despre joacă, muzică și uitare, despre fascinație și anxietate, într-un interviu sub formă de alfabet.

06
/12
/23

Teatrul „Gong” și Revista „Euphorion” prezintă cea de-a treia conferință organizată în cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”. Evenimentul va avea loc vineri, 8 decembrie, de la ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” și îl va avea ca invitat pe Marin Mălaicu-Hondrari.

04
/12
/23

Începutul lunii decembrie aduce primele concerte din turneul de lansare al noilor albume Alternativ Quartet — Deocamdată suntem / Departe de solstiţiu. Acestea vor avea loc pe 5 decembrie la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, pe 8 decembrie la Palatul Culturii din Iaşi, şi pe 14 decembrie la Casa Tranzit din Cluj-Napoca.