Mâini. Gesturi. Artă. Cinema - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Regizat de italianul Francesco Clerici şi disponibil în cinematografe, documentarul „Il gesto delle mani” („Mâini. Gesturi. Artă”) este o pledoarie vizuală lipsită de afectare şi necontaminată de cuvinte pentru importanţa presupusei gratuităţi a actului artistic.

Un articol de Ionuţ Mareş|5 martie 2016

Este aproape un gest sinucigaş distribuirea unui documentar atât de atipic ca acest „Il gesto delle mani” („Mâini. Gesturi. Artă”).

Dar e cu atât mai lăudabil, într-o ţară fără cinematografe pentru filme de festival, între care îşi fac loc foarte rar şi opere de nonficţiune.

Debut al cineastului italian Francesco Clerici, documentarul a fost proiectat în premieră mondială în secţiunea Forum a ediţiei din 2015 a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, unde a fost distins cu premiul criticii, FIPRESCI.

Asta nu este, apriori, o garanţie a valorii, însă ceea ce propune Francesco Clerici merită semnalat şi văzut: o pledoarie lipsită de afectare pentru importanţa presupusei gratuităţi a actului artistic şi un eseu vizual la limita cu filmul experimental despre cum materia devine operă de artă, în mâinile şi prin imaginaţia şi creativitatea oamenilor.

„Il gesto delle mani” surprinde procesul de creaţie a unei sculpturi de câine, concepută de un artist, Velasco Vitali, de la ceară la bronzul finisat, în ceea ce se numeşte Fonderia Artistica Battaglia din Milano.

Un grup de artizani specializaţi din această turnătorie artistică veche de un secol este urmărit la lucru, de la etapa de concepere şi până la finalizarea sculpturii, realizată printr-o tehnică despre a cărei tradiţie cineastul afirmă că a rămas neschimbată de secole.

Pentru a evidenţia continuitatea, secvenţele din prezent sunt intercalate din loc în loc cu imagini alb-negru din urmă cu câteva decenii din timpul unor etape similare ale aceluiaşi proces, respectându-se la nivel vizual inclusiv racordurile.

Este un mijloc de a sugera soliditatea unei tradiţii, dar şi ideea că, în ciuda trecerii timpului şi a evoluţiilor tehnologice, rămâne neschimbată, în esenţă, nevoia omului de a se exprima prin unele forme artistice care implică şi meşteşug.

Francesco Clerici nu doar că nu completează imaginile cu niciun comentariu explicativ din off, dar renunţă şi la interviuri cu protagoniştii, urmăriţi astfel doar în timpul lucrului minuţios din atelier.

Rezultă un film fără cuvinte, însă cu potenţial de a fi incitant, tocmai pentru că aduce în faţa spectatorului un proces la care altfel acesta nu ar avea acces. Ineditul operaţiunii are capacitatea de a menţine mereu viu interesul, fiecare etapă fiind o surpriză, o necunoscută.

Iar multitudinea acestor momente, diferite între ele, exprimă efortul, priceperea şi răbdarea indispensabile în crearea unui astfel de obiect artistic.

Filmul este salvat din banalitatea în care l-ar fi putut arunca subiectul prin opţiunea stilistică a lui Francesco Clerici de a schimba mereu poziţia camerei de filmat, îmbogăţind la fiecare pas perspectiva, de a apela la tăieturi dese de montaj şi la cadre scurte, atât cât este necesar pentru ca o acţiune să dobândească sens şi să se dezvăluie, şi de a lăsa gesturile artiştilor-artizani şi sunetele specifice activităţii lor să capete consistenţă şi să compenseze pentru abordarea non-narativă şi anti-spectaculară.