“Carpathian Garden”, spectacolul cu Tudor Aaron Istodor şi cu Radu Iacoban de la Godot Cafe-Teatru, e, în definitiv, un portativ cu o muzică pe care o cunoaştem bine, dureros de bine.
Un articol de Andrei Crăciun|4 aprilie 2014
Brutal, de la început, o confesiune: nu citesc niciodată înainte de a merge la teatru cronici de specialitate. Nu vreau să știu nimic – nici măcar cine este autorul. Vreau să intru în sală pe deplin ignorant. Așa am procedat și în cazul “Carpathian Garden”.
Într-o altă viață, mi-ar fi plăcut să fiu explorator, să-mi urc vaporul și să descopăr dacă nu un continent, fie și o insulă, cât de mică și de îndepărtată, preferabil tropicală. Mă duc la teatru ca să descopăr, nu ca să-i confirm pe alții. Firește, înainte de a așterne prima literă dintr-o cronică, decența mă îndeamnă să citesc tot ce s-a mai scris despre piesă. Aflu, cu această ocazie, lucruri pe care, limitat cum mă știți, nici măcar nu le-aș fi bănuit. Îmi îmbogățesc, așa cum spune și clișeul, perspectiva. N-aș putea altfel.
Bosulicii
Când, la un sfârșit de săptămână, mai degrabă în noapte, am intrat la Godot să văd “Carpathian Garden” nu știam că Radu Iacoban a scris piesa. Pe atunci era încă martie, vântul bătea slab până la moderat, turiștii străini care se încumetaseră în București începeau să se îmbete în interiorul restaurantelor, iar cei mai deprinși cu o climă aspră de-a dreptul pe la terase, clubberii își făceau pregătirile lor de clubberi, șaormarii vindeau cu de toate, prostituatele de asemenea, și, ce să mai!, orașul era exact așa cum îl știți.
Neavînd datele prealabile, n-am iluzii, nici măcar așteptări. Nu speram nimic de la “Carpathian Garden”, lăsând deschisă oportunitatea de a primi totul. Iar spectacolul acesta, atât de ancorat în realitatea imediată, atât de acut, atât de tranșant, deși nu lipsit de calitatea nuanțelor, m-a făcut să-l accept.
E ceea ce, omenește, se poate face cu “Carpathian Garden”: să accepți că da, aici trăiești, în țara în care, așa cum spune un bun prieten, ziarist și el, “proștii ne omoară între ei”, în țara falsului discurs patriotic, în țara unor căi bătătorite, care nu mai duc demult nicăieri, dar încă sunt urmate, în țara băiețașilor care tânjesc să ajungă boși de boși, deși și ei, sărmanii!, rămân doar niște bosulici.
Poetica
Mi-au trecut prin cap gânduri optimiste, apoi mi-au trecut gânduri cumplit de sceptice, m-am întrebat și eu, ca atâția alții, ce naiba mai caut aici, de ce n-am plecat și, aproape ca într-o veche artă poetică, de ce-aș mai fi rămas?
Radu Iacoban și Tudor Istodor sunt doi actori nu doar talentați, ci și inteligenți. Pun în scenă o developare crudă a majorității prefabricatelor care ne țin loc de decor în trecerea noastră prin România și prin viață. Ilustrează contemporani pe care publicul îi recunoaște și de care râde entuziast. “Carpathian Garden” nu-și propune să fie un cutremur în adâncimea societății noastre de snobi tipici, de stupizi radicali, de politicieni devorați de futilitate, de cabotini pretențioși și așa mai departe.
“Carpathian Garden” reușește, totuși, aș scrie balzacește (dacă un asemenea cuvânt există, bine, iar dacă nu există, îl inventez acum, căci e necesar!), să ilustreze, cu toată seriozitatea, tipologii. Așa începe, de când teatrul și lumea, comedia umană.
Tudor Istodor e firește fiul mamei sale, Maia Morgenstern. Dar direcția teatrului său e alta. Merită subliniat, cât încă e mai aproape de începutul carierei, că e perfect stăpân pe armele sale, echilibrat chiar și în excese, cerebral, carismatic, înzestrat cu toate posibilitățile excepționalului. Cât despre Radu Iacoban, am simțit (căci atunci când n-ai informații îți rămâne totuși instinctul) în momentul în care mânca o ciorbă imaginară, ironizând noul val din cinema-ul nostru, românesc, am simțit, spuneam, că el este autorul. M-a bucurat (bucurie copilărească, admit) confirmarea acestei intuiții.
Radu Iacoban e bun și în arta aceasta: își cunoaște țara, ne cunoaște pe noi, are ceva caragialesc în abordare, dar e sabotat, totuși, de propria tinerețe. La deplina maturitate, Radu Iacoban va fi un autor care va dăinui.
Portativul
Diferite grade sentimentale față de țara noastră se manifestă pe scenă. N-ați uitat, sper, nu v-am pierdut în acest labirint textual: Radu și Tudor sunt, pe rând, aceia pe care îi știm atât de bine, prezentatori de știri, autori ciclici de minciuni electorale și tot așa. Indiscutabile, inubliabile frumuseți geografice sunt expuse privitorilor, România pe fractura dintre ce a fost și ce ar fi putut fi se arată prin toate mijloacele teatrului modern. “Carpathian Garden” nu se rezumă la un text nervos, dar corect.
E o piesă de care te desparți într-un evantai de trăiri, dar nu categorice. Practic o cronică de stil personal și mărturisesc, de aceea, fără nicio jenă, că două personaje mi-au rămas în minte și m-au urmat, ireal, ca două umbre în noapte: parcagiul cu bravada sa țanțoșă, ridicolă, dar și simpatică și actorul de filme porno, bine ascuns sub costumul său de faraon.
M-am gândit deseori la autenticitatea lor și nu le-am găsit nicio fisură. E și aceasta o măsură a talentului celui care i-a scris, precum și a celui care i-a jucat. “Carpathian Garden” e, în definitiv, un portativ cu o muzică pe care o cunoaștem bine, prea bine, dureros de bine.
Foto: Adi Bulboacă
