Numai un regizor ca Baz Luhrmann, versat în arta de a polei cu un strat subţire de spectaculos genuri cinematografice uzate, putea transforma un roman original prin scriitură şi atmosferă într-un film ce îşi pierde pe nesimţite respiraţia, sufocându-se sub o convenţională greutate melodramatică
Un articol de Ionuţ Mareş|22 mai 2013
CRONICĂ DE FILM Numai un regizor ca australianul Baz Luhrmann, versat în arta de a polei cu un strat subţire de spectaculos genuri cinematografice uzate, putea transforma un roman original prin scriitură şi atmosferă într-un film ce îşi pierde pe nesimţite respiraţia, sufocându-se sub o convenţională greutate melodramatică, străină operei originale din care se inspiră.
Recent lansat şi pe marile ecrane din România, imediat după ce a deschis Festivalul de la Cannes, „Marele Gatsby“, realizat în 3D, porneşte ca o grandioasă şi expresionistă punere în scenă a unei lumi vibrante şi continuă, până în finalul lipsit de viaţă şi impact emoţional, ca o dramă şablonardă cu accente patetic-romanţioase.
Spectaculoasa folosire a tehnicii 3D pare adecvată în multe momente şi fură privirea în prima parte. Însă, odată obişnuit cu lumea şi atmosfera tridimensionale, spectatorul este condus pe cărările bătătorite atent scoase în faţă de Luhrmann, care oferă în final o operă încheiată la toţi nasturii schemei interpretative.
Evident, ar fi reducţionist să ceri de la un film altceva decât ceea ce îşi propune. Dar, chiar şi în cazul unor limite bine determinate şi acceptate ca atare, o aprofundare a personajelor şi situaţiilor construite nu ar fi stricat unui astfel de film cu pretenţii.
Luhrmann a spus că şi-a propus să redea atmosfera anilor ’20 din America şi că, pentru un efect mai puternic, a apelat la melodii eclectice ale prezentului, menite a determina spectatorul contemporan să simtă ce trăiau oamenii din epoca jazzului şi a luxului. Coloana sonoră cade însă exact pe aşteptările comune: de pildă, momentele presupus romantice sunt corespunzător amplificate muzical.
Un plus de originalitate ar fi putut fi adus de folosirea melodiilor ca un comentariu contrapunctic, ceea ce ar fi permis şi o benefică distanţare suplimentară a spectatorului de naraţiune şi o mai bună receptare a efectelor vizuale nu de puţine ori surprinzătoare.
Verbozitate şi accesorii vizuale
„Marele Gatsby“ este construit dramaturgic pe tiparul unui basm modern, în care Făt-Frumos (Jay Gatsby – Leonardo DiCaprio, cu o interpretare corectă, dar departe de sclipirea din „Django Unchained“) trebuie să treacă o serie de obstacole pentru a ajunge (din nou) la frumoasa lui (Daisy – o Carey Mulligan al cărei talent nu este valorificat suficient de personajul său schematic).
Totul este povestit prin intermediul lui Nick Carraway (un Tobey Maguire bine ales), personajul ingenuu, dar corupt de lumea în care a pătruns. Recursul la un astfel de martor-narator nu face decât să ofere la pachet şi cheia interpretativă a filmului şi să faciliteze unele alunecări în verbozitate.
„Marele Gatsby“ este, cu siguranţă, un film la care nu dai greş dacă îţi scoţi iubita/iubitul, prietenii sau rudele la cinema şi vrei să faci o impresie bună. Însă, în ciuda accesoriilor vizuale care îţi inundă aproape neîncetat privirea, rămâne – şi din cauza încadraturilor şi a tăieturilor de montaj convenţionale – un film pe care ai senzaţia că l-ai mai văzut de nenumărate ori, ceea ce nu-l va ajuta prea mult să devină un clasic al acestor ani.
INFO
Marele Gatsby (SUA, 2013)
Regia: Baz Luhrmann
Cu: Leonardo DiCaprio, Carey Mulligan, Tobey Maguire
Rating: ●●●○○
Foto: capturi film © 2013 Warner Bros
