„Mariţa”. Tatăl şi fiii
https://www.ziarulmetropolis.ro/marita-tatal-si-fiii/

CRONICĂ DE FILM Intrat în cinematografe de 1 decembrie, „Mariţa”, de Cristi Iftime, este cel mai reuşit debut românesc lansat în 2017 în săli. Un film despre stările şi emoţiile pe care le declanşează atmosfera unică dintr-o familie, fie una chiar şi destrămată şi reunită doar pentru o seară de Crăciun.

Un articol de Ionuţ Mareş|1 decembrie 2017

Într-una din cele mai reuşite secvenţe din „Mariţa”, foarte aproape de final, camera de filmat este plasată la marginea unei şosele, între trei maşini parcate. În dreapta, în afara cadrului, sunt cele două maşini noi cu care se pregătesc să plece cei trei fii (jucaţi de Alexandru Potocean, Bogdan Dumitrache şi Andrei Huţuleac), iar în stânga, Dacia albă şi veche (numită, afectiv, Mariţa) a tatălui colecţionar de timbre (Adrian Titieni, într-unul din cele mai bune din numeroasele sale roluri).

De pe aleea care dă în şosea şi care duce spre vila închiriată unde familia destrămată a petrecut împreună o seară şi o noapte din preajma Crăciunului, vine mama (Ana Ciontea, excelentă), care, în loc să se îndrepte spre maşina unuia dintre fii (aşa cum stabiliseră cu toţii că vor pleca), o ia, încet, spre Dacia fostului soţ.

Este un gag spectaculos, pur cinematografic: la început iese în evidenţă comicul situaţiei – mama e strigată de fiul cel mare (pe care nu îl vedem, ci doar îi auzim vocea din afara cadrului), îşi dă seama de greşeală, aşa că face cale întoarsă, uşor stânjenită.

Imediat însă secvenţa induce o emoţie puternică – gestul involuntar al mamei traduce, de fapt, subconştientul: pe de o parte, e un reflex exersat în atâţia ani de căsnicie care nu se uită uşor şi, pe de altă parte, sugerează un regret şi o potenţială dorinţă impulsivă de reunire, alimentată de atmosfera calmă de la cina din seara precedentă (prelungită în noapte cu o „băută” între tată şi fii).

„Mariţa”, regizat de Cristi Iftime pe un scenariu scris împreună cu Anca Buja, e plin de astfel de mici gesturi care poartă cu ele şi o nostalgie foarte subtilă, abia exprimată şi mai mult sugerată, a personajelor după un trecut în care erau împreună: în cazul celor trei fii (cel mai mare, jucat de Dumitrache, e căsătorit şi are la rândul lui un băiat), după copilăria iremediabil pierdută, iar în cazul părinţilor – după fosta căsnicie (una, însă, deloc idilică, aşa cum lasă de înţeles comportamentul şi povestirile, pe alocuri deşucheat-exagerate, ale tatălui).

De pildă, în seara reîntâlnirii, personajul lui Potocean ia o pauză de la discuţiile din familie de la masă şi se întinde pe o canapea în salon, iar camera de filmat îi urmăreşte cu discreţie mişcarea, rămânând mai multe secunde asupra sa, înainte de a-l părăsi şi a reveni la restul personajelor.

Gestul firesc al căutării unui scurt răgaz de odihnă după un drum obositor cu maşina, iarna, în vechea Dacie a familiei, alături de tatăl pe care nu l-a mai văzut de mult şi care i-a tot povestit, hâtru-lăudăros, de aventurile sale cu femei de după (dar chiar şi de dinainte de) divorţ, înseamnă, aici, mai mult.

Este sugerarea unei alte dorinţe refulate, aceea de a regăsi ceva din posibila căldura familială de altădată, şi face racordul cu prima secvenţă a filmului, în care tânărul jucat de Potocean avusese o ceartă cu iubita (Nicoleta Hâncu), motiv pentru care şi petrec Crăciunul separat, fiecare cu propria familie. După două războaie emoţionale – unul cu iubita şi altul cu tatăl -, el caută un moment de linişte, a cărui punere în scenă accentuează, însă, sentimentul de singurătate.

Această ceartă de cuplu de la început – filmată într-un lung şi intens plan-secvenţă şi într-un cadru în care personajele sunt văzute, într-un mic dormitor, printr-o uşă deschisă, ceea ce contribuie la extraordinara acumulare a tensiunii – şi discutaţia de la telefon de la final pe care acelaşi personaj jucat de Potocean o are, pe drumul de întoarcere, cu iubita sa, ca semnal al reinstalării în rutina unei relaţii nu foarte fericite dar acceptate ca atare, nuanţează, în ochii spectatorului, reproşurile pe care tânărul le face tatălui: viaţa e mai complicată şi nu e atât de uşor să îi judecăm pe cei din jur, şi cu atât mai puţin pe părinţi (la masa de familie, fiul cel mare are de asemenea mici înţepături cu soţia – nici relaţia lor nu pare strălucită).

Sigur, se poate reproşa că simbolul unei Dacii vechi, folosită pentru a sugera ancorarea tatălui (şi a celorlalte personaje) în trecut, este uşor uzat şi chiar facil (la fel ca pasiunea protagonistului lui Titieni de a colecţiona timbre). Însă Iftime reuşeşte să transforme acest clişeu într-o realitate: felul în care e construit personajul, cu ale sale poveşti simpatic-extravagante şi prin plasarea sa într-un mic oraş de provincie, face ca acest artificiu de scenariu să devină credibil dramaturgic.

„Mariţa” se bazează într-o mare măsură pe reuşita jocurilor actoriceşti şi a dialogurilor: este un film în care se vorbeşte (şi, ca o contragreutate la gravitatea situaţiei unei familii destrămate şi pentru a fugi de adevăruri greu de spus, se râde) foarte mult, şi tocmai de aceea scurtele momente de tăcere au un impact emoţional mai mare.

Această naturaleţe a interpretărilor şi a replicilor este, bineînţeles, meritul lui Iftime, care, în plus, are curajul de a folosi unul din cele mai des întâlnite instrumente din Noul Cinema Românesc post-2000 – planul-secvenţă.

„Mariţa” este construit din lungi planuri-secvenţă, fără ca această alegere regizorală să fie gratuită sau semnalul unei lipse de inventivitate: ea permite spectatorului să petreacă mai mult timp cu personajele, să se apropie de ele, să le observe comportamentul în continuitatea gesturilor fireşti, familiare, şi felul de a fi. O astfel de abordare lasă timp pentru ca trecutul să invadeze – discret, dar la vedere – prezentul, confruntându-l, într-un inteligent amestec între două perioade din viaţa personajelor. De aici şi nostalgia ce străbate acest debut încurajator, care arată că estetica realistă a Noului Cinema Românesc are încă resurse, deşi mulţi i-ar dori (sau îi prevăd) sfârşitul.

„Mariţa” nu se mulţumeşte să surprindă doar evenimente din lumea exterioară, ci le dublează pe acestea cu evenimente din lumea interioară a personajelor: memorie depozitată în poveştile pe care le spun personajele, în gesturile lor reflexe. M-a interesat ca aceste momente de declic, de plonjare înspre trecut să se deplieze cât se poate de firesc din prezent şi după aceea să se disipeze în acelaşi prezent. De aceea am folosit cadre secvenţă – Cristi Iftime (într-o declaraţie pentru Ziarul Metropolis)

 

22
/04
/21

Pe lângă retrospectiva amplă Ulrike Ottinger, ediția a 14-a a festivalului One World România va cuprinde două focusuri pe colective cinematografice care s-au luptat cu armele specifice mediului pentru a sprijini cauza feministă, ambele învârtindu-se în jurul personalității lui Delphine Seyrig: Focus Delphine Seyrig și Focus Centrul Simone de Beauvoir.

21
/04
/21

CRONICĂ DE FILM Ar fi nedrept să nu i se recunoască regizoarei Chloé Zhao meritul pentru generozitatea faţă de marginali din spatele celui de-al treilea film al ei, „Nomadland” (2020), câştigător al Leului de Aur la Festivalul de la Veneţia şi favorit la Premiile Oscar.

20
/04
/21

Filme selecționate sau premiate în marile festivaluri ale anului trecut - Cannes, Veneția și San Sebastián - dar și noutăți absolute semnate de regizori precum Pedro Almodóvar sau François Ozon vor completa seria de surprize rezervate publicului TIFF, la cea de-a 20-a ediție.

19
/04
/21

87 de filme românești, lansate în cinematografe, festivaluri naționale și internaționale sau pe platforme de video on demand în 2020, intră în cursa pentru nominalizările la cea de-a 15-a ediție a Galei Premiilor Gopo, cel mai important eveniment care aduce anual în fața publicului și a industriei realizările cinematografiei românești.

16
/04
/21

Competiția ediției de anul acesta a festivalului One World România, care se va desfășura fizic la București între 21 și 30 mai, și online între 31 mai și 6 iunie, cuprinde cele mai incitante 9 filme din selecția de anul acesta, ce vor fi evaluate de două jurii: unul format din profesioniști din industria internațională de film, și celălalt din liceeni din toată țara. Premiul Juriului Internațional este în valoare de 1000 euro și va fi oferit regizorului câștigător cu sprijinul Institutului Cultural Român.

13
/04
/21

Editura Trei, Târgul de Cariere și Cărturești vă invită joi, 15 aprilie, la ora 19.00, la evenimentul de lansare volumului „Învățăm împărtășind”, coordonat de Gabriela Hum. Vor vorbi: Călin Grigorovici, Răzvan Goga, Zamfira Stan, Mónika Pál și Gabriela Hum Moderator: Victor Popescu Evenimentul va putea fi urmărit live pe paginile de Facebook Cărturești, Târgul de […]

13
/04
/21

CRONICĂ DE FILM E ceva ciudat în legătură cu „Another Round” („Încă un rând, 2020), noul film multipremiat al danezului Thomas Vinterberg. Îi simţi lucrătura la fiecare pas, mai ales pe scenariu, dar până la final, cu ajutorul unui moment muzical salvator şi al jocului mereu la înălţime al lui Mads Mikkelsen, reuşeşte să înfrângă o eventuală rezistenţă.

06
/04
/21

Ce destin! Să te naşti la începutul secolului 20, să fii unul din pionerii documentarului din România, dar şi al dezvoltării instituţionale a cinematografiei, să faci filme în două regimuri autoritare şi în timpul unui război şi să mori la aproape 100 de ani. Regizorul Paul Călinescu poate fi descoperit prin 12 documentare de scurtmetraj disponibile online, gratuit, în cadrul Cineclubului One World Romania.