Spectacolul „Lumea lui Frank” după textul dramaturgului Alexandru Popa, pus în scenă de Vlad Zamfirescu, la Teatrul Metropolis, propune un joc uşor terifiant, pe de o parte eliberator, care la final te aşază faţă în faţă cu propria realitate, cu propriile întrebări despre realitate, despre adevărul lumii tale.
Un articol de Monica Andronescu|20 iunie 2023
Perspective infinite asupra unei realități pe care ne-am obișnuit s-o considerăm concretă. Fețe, chipuri, închipuiri ale unei situații care pare unidirecțională. O întâlnire inteligentă între „nimic nu e ceea ce pare” și „așa este dacă vi se pare”. O poveste despre văluri sfâșiate, în spatele cărora se ascunde o nouă realitate, și încă una, și încă una, ca păpușile Matrioșka. Oglinzi paralele care reflectă unghiuri diferite și la final te întrebi nu care e realitatea „adevărată”, ci dacă există așa ceva. Dacă nu cumva fiecare fragment de timp și de spațiu pe care ne-am obișnuit să credem că le locuim, dacă nu cumva fiecare sentiment pe care ne-am obișnuit să credem că-l trăim, dacă nu cumva fiecare adevăr pe care ne-am obișnuit să credem că-l deținem, sunt toate proiecții…
Spectacolul „Lumea lui Frank” după textul dramaturgului Alexandru Popa, pus în scenă de Vlad Zamfirescu, la Teatrul Metropolis, propune exact acest joc ușor terifiant, pe de o parte eliberator, și care la final te așază față în față cu propria realitate, cu propriile întrebări despre realitate, despre adevărul lumii tale. Din colaborarea dintre Alexandru Popa și Vlad Zamfirescu s-au născut deja multe spectacole de mare impact și de mare succes, spectacole iubite de public, dar piesa pusă în scenă la Teatrul Metropolis dezvăluie o altă latură a dramaturgului Alexandru Popa. Un text extrem de puternic, un text construit impecabil, un text care se joacă permanent cu mintea spectatorului, un text care vorbește despre singurătate, despre neputința de a intra/ de a permite intrarea în lumea celuilalt, despre lumi paralele, despre ființe umane ca planete diferite care nu se pot întâlni real niciodată, despre iubire sau, mai bine zis, despre atașamentul confundat cu iubirea. Și mai vorbește despre ceva, într-un mod extrem de subtil. Despre permanenta și nesfârșita tânjire după o stare de împlinire care se dovedește la infinit un balon de săpun. O piesă care, dacă ar avea șansa să intre în circuitul internațional, ar putea fi montată cu mare succes pe orice scenă a lumii.
Un tată și un fiu. Frank Banks și Jason Banks. Fiul se pregătește să se mute din oraș, împreună cu toată familia, pentru că și-a găsit un job mai bun în altă parte. Toate detaliile sunt rezolvate, de la școala copiilor la jobul soției, mai puțin situația tatălui care nu vrea să vină cu ei și a cărui stare pare să se deterioreze pe zi ce trece din cauza Alzheimer-ului. Suntem în ajunul Crăciunului, iar cei doi străbat un drum cu mașina spre un cabinet de psihiatrie. În rolurile celor doi, Adrian Titieni și Vlad Zamfirescu. Iar medicul psihiatru este Ștefana Samfira.
N-am să vorbesc despre răsturnările de situație și twist-uri excelent conduse dramaturgic, nici despre replicile pline în același timp de umor cinic, dar și de o tristețe a neputinței frumos convertită în adevăr cotidian; însă remarcabil e felul inteligent în care interpretarea actorilor decriptează și ascunde în același timp realități multiple. În fiecare gest și-n fiecare cuvânt se ascunde permanent un spațiu pentru un „altceva”. În rolul lui Frank, Adrian Titieni construiește un personaj cu infinite fațete, bărbatul plin de umor, ajuns la o anumită vârstă, care încearcă să-și ascundă cu mult umor scăpările de memorie și care flirtează cu orice femeie tânără pe care o întâlnește. E multă duioșie în felul în care se raportează la fiul care vrea să-l interneze într-un centru de specialitate, e multă emoție în felul în care se construiește și se dezvăluie relația dintre ei, iar în spațiile dintre cuvinte și uneori în privirea lui, printre scântei de veselie ușor forțată, ghicești o mare de tristețe. Și multe indicii… indicii care duc într-un punct, care la rândul lui se topește și, când se topește, pentru o secundă, simți cum îți îngheață sângele în vene. Și te întrebi… și dacă eu?!
Iar Vlad Zamfirescu în rolul lui Jason e încarnarea omului de succes contemporan, cu familie și probleme, mereu pe fugă, mereu agitat, mereu în căutarea a ceva, permanent dispus să înlăture din cale obstacolele, în acest caz propriul tată, fiul cu traume din copilărie, dar pe care le-a asimilat de vreme ce vorbește deschis despre ele, bărbatul care nu-și dă timp să se gândească dacă e fericit sau nu, dacă viața lui e în punctul în care trebuie să fie, ființa care aleargă în ritm cu timpul lui și timpul îi impune ritmul. Si totuși… permanent în agitația lui Vlad Zamfirescu lasă să se strecoare un „altceva”. Și simți cum în spatele pregătirilor pentru Crăciun și al filosofiei despre prețul cadoului se mai ascunde ceva.
Printre schimburi de replici ca un joc de mingi, printre rafale de cuvinte, printre reproșuri și glume, printre priviri neputincioase și gesturi grăbite, relația dintre cei doi este construită pe scenă impecabil. Are umor și căldură și tandrețe și poezie. E caldă, umană și atât de normală. Iar între ei, apare o a treia lume, cea a doctoriței psihiatru, care încearcă să gestioneze un caz extrem de complicat și care… i-ar putea aduce Nobelul. Sau ar putea s-o pună față în față cu propria lume. Depinde din ce unghi privești. Ștefana Samfira își construiește personajul într-o zonă în care fragilitatea și profesionalismul se întâlnesc, are doza necesară de distanțare și, în același timp, de implicare, e punctul de legătură între universurile celor doi.
La final, fiecare alege ce lume vrea să ia cu el. Pe a lui Frank, pe a lui Jason sau pe a ei. Dar asta e mai puțin important. Importantă e călătoria pe care ai făcut-o cu tine. Și fiorul de teamă atunci când ieși din teatru, pe Strada Eminescu, și te întrebi – nu poți să nu te întrebi – dacă acolo chiar e Strada Eminescu, dacă e, într-adevăr, o seară de vară, dacă tu ești tu…
