Într-o seară cu o energie pe care v-o urez şi vouă, l-am regăsit pe Marius Mihalache & Band la un spectacol fabulos cu Săftiţa la Palatul Bragadiru.
Un articol de Cristina Enescu Aky|8 august 2021
E complicat să răspunzi la întrebarea „ce muzică face/ cântă Marius Mihalache?”. E simplu însă de văzut că țambalul și acest muzician sunt doi plămâni ai unei creaturi ce captează ușor publicul într-o energie și o emoție hipnotizante. Band-ul său e și el o aliniere fericită de astre: soția lui, Arabela (voce), fiul Lorin Mihalache (care studiază tobe la celebrul Berklee College of Music din Boston, școală absolvită și de tatăl său), Mandela Gajol (instrumente de suflat și voce) și Nicu Băran (chitară bass).
Concertul de la Scala din Milano, colaborarea cu și pasiunea pentru Chick Corea, perioada americană, colaborările mari și multe cu muzicieni faini… nu vă povestesc tot romanul de până acum al carierei lui Marius Mihalache. Vă ofer însă un interviu cu muzicianul pe care l-am văzut creând o euforie pe scena Palatului Bragadiru, din acelea de care încă te bucuri și la multe zile după concert.
Te-am regăsit la Teatrul Godot de la Palatul Bragadiru cu spectacolul Săftița, premiat de UNITER în 2019 cu Premiul special, intrat în repertoriul TNB din 2018. De ce e „spectacol” și nu concert? Cine e Săftița, cum a apărut și ce transmite ea?
Săftița s-a născut din dorința mea de a creiona muzical portrete ale femeii românce. De-a lungul carierei mele am întâlnit mii de femei care mi-au transmis energii și emoții total diferite, iar cum ingredientul de bază al muzicii este emoția, m-am gândit să dau un sens prin muzică acestor sentimente. De la femeia văduvă la cea rebelă, de la amantă până la mama devotată, de la femeia înșelată la cea idolatrizată, de la femei neîmplinite până la cele independente și puternice… toate aceste tipologii de femei au un lucru comun: sunt dependente de IUBIRE. De aici si ideea de a crea un proiect muzical pentru a putea vedea iubirea prin ochii fiecărei Săftițe.
Marius Mihalache, Arabela Nicolau și Mandela Gajol
Din punct de vedere muzical, este un proiect modern, parfumat și decorat cu culorile muzicii tradiționale românești. Dacă muzica tradițională o avem în sânge pentru că ne-am născut cu ea și face parte din conștiința colectivă a românilor, muzica modernă, contemporană, face parte din viața noastră de zi cu zi și nu putem face abstracție de ea, pentru că ne înconjoară la tot pasul. De aici și succesul acestui proiect care nu e unul tradițional, ci modern, dar în același timp este simțit românește.
Cum definești muzica pe care o cânți? Și care e rolul muzicii în timpuri dificile precum actuala pandemie?
Muzica e un domeniu atât de complex încât mi-e foarte greu să o pot defini în câteva rânduri. Muzica ar trebui sa înceapă acolo unde cuvintele nu-și mai au rostul, unde cuvintele nu fac față. Și unde nu fac față cuvintele? Acolo unde vrem să ne exteriorizăm sentimentele. Dacă râdem, plângem, suntem fericiți, nervoși sau triști, cel mai bine ne exprimăm aceste stări emoționale prin sunet, nu prin cuvinte. Eu îmi dau seama că tu ești fericit sau trist după intonația sunetelor vorbite… nu din cuvinte.
Dacă ținem cont de acest lucru, ne dăm seama ce rol are muzica și cât de strâns este conectată cu stările noastre emoționale. Marii artiști știu lucrul acesta și muzica lor este legată direct la emoțiile oamenilor, la ceea ce ei simt dar nu știu cum să exteriorizeze. Muzica dă răspunsuri la întrebările oamenilor legate de emoții. Din acest motiv muzica e magică. Prin muzică poți iubi oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată, e o experiență atât de personală încât artistul este al tău.
Țambalul, în mâinile tale are o energie hipnotică. Tu cum îți explici asta?
Eu ca artist sunt foarte atipic, îmi cunosc foarte bine valoarea, știu și ce calități și ce lipsuri am. În plus, pe scenă sunt sincer. Nu încerc să fiu perfect, urăsc perfecțiunea! Vreau să mă vadă oamenii exact așa cum sunt eu, cu ce am de spus, iar dacă printre ei se regăsesc oameni care rezonează cu mine, sau pe care reușesc să-i emoționez, sunt un câștigător.
Care e povestea trecută și prezentă a țambalului?
E un instrument relativ modern, a fost inventat undeva pe la sfârșitul anilor 1800. Atât țambalul cât și pianul, harpa, vioara, chitara și toate instrumentele cu coarde nu sunt altceva decât variante îmbunătățite ale unui singur instrument, psalteryonul, ce datează de acum 3500-4000 de ani. Toate instrumentele cu coarde sunt legate între ele pentru că respectă același principiu de construcție: o cutie de rezonanță și corzi întinse pe ea. Țambalul a împrumutat foarte mult din mecanismele pianului și de aici și asemănarea între cele două instrumente.
Din păcate, în România țambalul a fost folosit doar în folclor și s-a consacrat în muzica lăutărească, nefiind exploatat și în alte genuri. Fiind un instrument relativ nou, în România a pătruns abia în anul 1920. Nu a avut timp pentru a se dezvolta suficient. Pentru a arăta potențialul instrumentului avem nevoie de muzicieni școliți, cu viziune, și cu deschidere spre alte muzici decât cele în care țambalul e consacrat.
Lorin Mihalache
Ai adaptat partituri clasice pentru țambal și le-ai cântat, printre altele, la Scala din Milano (la doar 17 ani). Cum a fost acea experiență – și, de fapt, cum sunt întâlnirile dintre muzica clasică (cu spațiile, ritualurile, publicul ei) și țambal?
Exact ce vă spuneam la întrebarea anterioară: dacă ești pregătit, poți duce acest instrument pe orice scenă și în orice muzică. Liszt, care a scris partituri pentru țambal și l-a introdus în orchestre simfonice, spunea că dacă țambalul ar fi fost inventat cu o sută de ani mai devreme, azi ar fi fost un instrument nelipsit din marile orchestre. Bach spunea că muzica lui poate fi cantata la orice instrument. De ce? Pentru că știa că toate instrumentele sunt legate între ele. Diferența se face prin abordare. Notele sunt aceleași pentru țambal și pentru pian, dar și pentru cobză.
Cât despre experiența mea la Scala din Milano, a fost una haioasă, pentru că eu deși cântam într-un templu al muzicii, nu știam unde mă aflu. Am aflat acest lucru in foaier, unde în tradiția Scalei, după concert, artiștii stau de vorbă cu publicul la un pahar de șampanie. Aici oamenii veneau la mine să mă întrebe cum mă simt la 17 ani pe scena Scalei di Milano. Eu nu înțelegeam de ce mă întrebau așa ceva. Le-am spus că mă confundă…eu n-am cântat niciodată la Scala di Milano. Au început sa râdă, se chemau unii pe alții ca să vadă și să audă cum eu tocmai cântasem la Scala di Milano și nu știam asta 🙂
Cine a fost Chick Corea (despre care chiar am scris la moartea sa) pentru tine?
Pentru mine Chick Corea a însemnat un punct de cotitură, nu numai în carieră dar și în modul de a vedea viața, de a gândi, de a-mi stabili limitele. El a arătat tuturor muzicienilor limitele muzicii, până unde poate evolua muzica, ce se poate face cu ea… era mult prea avansat pentru această era în care a trăit. I-am cerut iertare când a murit pentru ca nu a avut un public pe măsura geniului sau. A venit prea devreme pe pământ să ne arate o muzică din alte galaxii.
Prea puțini oameni i-au înțeles muzica. A fost muzicianul ce reușea să te emoționeze atât de tare încât nu știai dacă să-l iubești sau să-l urăști. Emoțiile provocate de Corea erau atât de puternice încât dureau, treceau acea barieră a adrenalinei, a plăcerii… L-am cunoscut, l-am atins, am cântat în deschiderea lui la Sala Palatului, m-a ales el să-i deschid concertul… Să te aleagă „Dumnezeu” să cânți cu el pe scena? E prea mult pentru mine… Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a făcut contemporan cu omul lui trimis pe pământ, să ne arate cum se cântă în ceruri.
As putea sa vorbesc de Chick Corea ore întregi, dar acum m-am emoționat și mă opresc aici.
Spuneai că muzica e o hrană pentru suflet, nu un divertisment. Dintre cei mulți și mari (sau mai puțin cunoscuți) cu care ai „preparat” această hrană de-a lungul timpului, care sunt cîteva din cele mai speciale amintiri?
Este dovedit științific că muzica face parte din ADN-ul nostru. Așa cum avem mâini și picioare, așa avem muzica în sânge. Din acest motiv oricine poate fredona o melodie, oricine poate bate un ritm. Sunetul a apărut pentru a ne exprima emoțiile, până sa apară cuvintele, oamenii scoteau niște sunete în funcție de mesajul pe care voiau să-l transmită. Mai târziu, la aceste sunete s-au adăugat cuvintele pentru a le da sens Cunoscând aceste lucruri, ar trebui ca scopul muzicii să fie strict emoțional… Acum, dacă muzica pe care o ascultăm trezește în noi voie bune și distracție, așa sa fie, dar măcar să fie pe bază emoțională, nu de dragul de a ne expune nejustificat.
Când mai prezentați Săftița și la ce mai lucrezi? Spune-ne și despre școala pe care o pui la cale.
După cum știți eu am terminat compoziția la Berklee Colege of Music din Boston, cu specializarea Songwriting si Filmscoring. Cred că am ajuns în punctul în care pot împărtăși din propria mea experiență și tinerilor muzicieni. Mai ales că, în România, nu exista o școală în care să te pregătească pentru viața contemporană muzicală. M-am asociat cu alți colegi de-ai mei, care și ei au terminat aceasta facultate uimitoare, și împreună o sa deschidem aceasta școală, „FIVE-LINES”, care va avea două secții: Compoziție și Music Business.
Ce îți dorești acum și de acum înainte pentru muzica și proiectele tale?
În acest moment mă ocup de albumul Săftița și de școala de muzică. Nu știu de ce proiect am să mă apuc după ce le voi termina pe acestea. Sper să fim sănătoși, că idei, slavă Domnului, avem…
Credit foto: Cristian Alexe
