„Monștri.”. Discreţie ★★★★ - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră mondială în secţiunea Forum a Festivalului de la Berlin, „Monştri.”, debutul în regia de lungmetraj al lui Marius Olteanu, este un film care tratează cu delicateţe un moment de cumpănă din relaţia unui cuplu din Bucureşti, interpretat de Judith State şi Cristian Popa.

Un articol de Ionuţ Mareş|10 februarie 2019

La începutul din „Monștri.”, lungmetrajul de debut al regizorului Marius Olteanu, care este și autorul unic al scenariului, suntem pe unul din peroanele aglomerate ale Gării de Nord din București.

Camera de filmat se mișcă lateral, de la dreapta la stânga, într-un travling care urmărește oamenii ce tocmai au coborât din tren, până se oprește la capătul peronului. În plan secund, pe marginea unui alt peron, unde nu se află nici călători, și nici vreun tren, o vedem de la distanță, singură, pe cea care va deveni protagonista primei părți a filmului.

Este o mizanscenă realistă prin care ni se spune că fiecare din viețile oamenilor din gară este importantă și că aparatul s-ar putea opri asupra oricărei persoane pentru a-i spune povestea. Acum, însă, o alege „întâmplător” pe această femeie bine îmbrăcată, având lângă ea un mic troler (indicii care sugerează mai curând un statut social ridicat, ușor nepotrivit pentru o călătorie cu trenurile mizerabile din România, şi cu atât mai puţin una în interes de serviciu, aşa cum vom afla în scurt timp).

Încă de la început, e ceva misterios în legătură cu această femeie pe care camera începe să o urmărească îndeaproape ieșind din gară. Pare tristă şi îngândurată, măcinată de ceva, stare pe care Judith State o joacă cu o naturalețe fără fisură, extrem de convingător şi tot mai emoţionant.

Iar drumul cu taxiul pe care îl ia din fața gării, și care e condus de un șofer plictisit și aparent iritant, jucat de Alexandru Potocean, dezvăluie treptat tot mai multe despre protagonistă, pe care o cheamă Dana.

Ea pare a se întoarce pe neașteptate la iubitul ei, căruia îi spune la telefon, din taxi, că se află în camera de hotel dintr-un alt oraş, pentru un team building spre care vedem foarte clar că nu a mai plecat.

Din acest contrast, dar și din dorința Danei de a amâna reîntâlnirea cu partenerul său de viaţă, Arthur, luându-l complice pe taximetrist în aşteptarea sa angoasată din faţa blocului în care locuieşte, înțelegem că ceva se întâmplă cu Dana și că motivul acestei stări ar putea fi o problemă în relația sa amoroasă.

Și în timp ce suntem lăsați să ne imaginăm ce se petrece de fapt în afara cadrului, în viaţa femeii, şi cum s-a ajuns aici, Dana și taximetristul, doi oameni aparent singuri care se întâlnesc întâmplător, încep să se apropie, să se deschidă unul față de celălalt, pe măsură ce noaptea tot mai liniştită avansează.

Între timp au transportat cu taxiul la spital și un vecin al Danei și pe soția însărcinată a acestuia – iar cele două personaje secundare, la fel ca alte personaje ce vor apărea ulterior în film, care au copii sau vorbesc despre nevoia de a avea copii, accentuează contrastul dintre diferite mentalităţi şi o anume presiune socială asupra Danei şi a lui Arthur, pe care îl vom cunoaşte în a doua parte.

Ce atrage atenţia încă de la început este modul în care Marius Olteanu, împreună cu directorul de imagine Luchian Ciobanu, alege să filmeze: un cadru strâns, format 1:1, care ţine captivă atenţia asupra personajelor, filmate individual, motiv pentru care, ca spectatori, nu putem să vedem contextul mai larg. Resimţim ceva din starea protagoniştilor.

De aici şi o uşoară senzaţie de claustrofobie, pe care Marius Olteanu o echilibrează prin montaj. Şi asta pentru că aceste prim-planuri sunt contrabalansate prin cadre în care camera se ţine departe de personaje, surprinzând oraşul, cu străzile şi blocurile sale, iar cadrele-secvenţă (care sunt doar câteva în tot filmul, în momentele de tensiune), lasă locul unui decupaj ceva mai dinamic.

Chiar şi aşa, sunt destul de acute sentimentul aşteptării şi dorinţa de a mai amâna inevitabilul – reîntâlnirea care trebuie să tranşeze lucrurile în relaţia complicată dintre Dana şi soțul său.

Delicateţea cu care regia surprinde suferinţa protagonistei se regăseşte şi în a doua parte, realizată în aceeaşi estetică şi a cărei acţiune se desfăşoară în acelaşi timp cu prima, doar că acum în prim-plan este Arthur (intrepretat cu egală reţinere, dar cu maximă încărcătură emoţională, de Cristian Popa).

Este admirabil, de altfel, felul în care atât Judith State, cât şi Cristian Popa transmit prin tot corpul şi prin cele mai mici gesturi un sentiment apăsător al vinovăţiei, al durerii, pe care cuvintele nu îl pot exprima. O stare pe care diversele melodii ce se aud din surse diegetice în film nu fac decât să o intensifice.

În a doua parte suntem mai mult în interioare. În casa nouă şi luxoasă, dar rece, a cuplului, pe care aparatul de filmat o redă cât mai stilizat, cum nici o altă locuinţă nu a mai fost surprinsă în filmul românesc (într-o frumoasă secvenţă, îl vedem pe Arthur printr-o fereastră mare în care se reflectă şi peisajul de afară).

Dar şi în apartamentul, filmat într-o lumină albăstruie, în ton cu neliniştea protagonistului, în care Arthur merge la întâlnirea cu un bărbat (Şerban Pavlu) cunoscut pe un site de dating. Scena discuţiei şi apoi a momentului intim între cei doi bărbaţi este, de asemenea, tratată cu delicateţe – deşi Arthur este prezent fizic acolo, gândul la relaţia sa cu Dana infuzează şi această a doua parte de o melancolie molipsitoare.

După cele două părţi în care îi cunoaştem, separat, pe protagonişti, urmează o treia parte, finală, plasată a doua zi, când cadrul strâns de până atunci se lărgeşte în cinemascop pentru a-i putea cuprinde pe Dana şi pe Arthur împreună.

Îi vedem în noua casă (capabili încă să se ţină în braţe), în vechea locuinţă – prezentată, într-o secvenţă mişcătoare, ca ultim vestigiu al trecutului lor fericit pe care acum îl abandonează, el mai uşor, ea mai greu -, la botezul copilului unui prieten, în apartamentul bunicii lui conservatoare şi cicălitoare (excelentă şi Dorina Lazăr) şi, din nou, în apropierea gării, cu liniile de cale ferată şi cu trenuri în spate ca semnal al nestatorniciei, al unei dorinţe inconştiente de fugă, când nu mai pot evita discuţia despre viitorul lor.

Însă nici unul nu îi reproşează nimic fundamental celuilalt. Mai mult, între ei încă se mai simt urmele unei afecţiuni sincere – o dovedeşte o minunată secvenţă de dans, punctul-cheie al filmului, cu Dana şi Arthur strânşi unul în altul, regăsind tandreţea de odinioară.

Cu toate acestea, este evident că relaţia lor este iremediabil ruptă, dar că nimeni nu e de blamat pentru asta – viaţa, cu bucuriile şi suferinţele ei, te duce în cele mai neaşteptate situaţii, unele imposibile. Iar societatea, cu ale ei prejudecăţi, este gata oricând să arate cu degetul.

Dana şi Arthur înţeleg, cu durere, că nici împreună nu mai pot trăi, dar că nici despărţiţi nu ar mai găsi fericirea pe care au împărtăşit-o un timp, moment în care şi cadrul se strânge din nou, de această dată cu ei aşezaţi unul lângă altul – două persoane singure în acelaşi plan. Fiecare va purta cu el o rană ce nu se va vindeca niciodată.