Scrisoare către Milan Kundera, cu prilejul împlinirii vârstei de 91 de ani, în trena volumului „Iubiri caraghioase”, publicat de editura Humanitas Fiction, în anul 2016 (traducere de Jean Grosu).
Un articol de Andrei Crăciun|1 aprilie 2020
Scumpe domnule Kundera, la fiecare 1 aprilie sunteți primul om la care mă gândesc. De peste douăzeci de ani am acest ritual: pe 1 aprilie recitesc o carte de Kundera. E felul meu de a mă asigura că sunteți nemuritor sau măcar bine, în viață, pe pământ.
Ați ajuns la 91 de ani și ne vin tot mai puține vești de la dumneavoastră de la Paris. Chiar și tăcerile dumneavoastră au însă ceva numai al lor.
„Iubiri caraghioase”, de Milan Kundera, Editura Humanitas Fiction, 2020
Scumpe domnule Kundera, în acest an, luna februarie, cu puțin înainte de sfârșitul lumii, am vizitat Praga, v-am căutat în Praga și nu v-am găsit și inima mea s-a întristat. Căci de la dumneavoastră înaintea tuturor am învățat să iubesc Orașul de Aur. Nu v-a fost iertată tinerețea.
Apoi a venit ciuma pangolinului și în plină izolare m-am întors la Iubiri caraghioase. Știam exact ce caut: nuvela Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri.
Acestea au fost chiar primele cuvinte la care m-am gândit când am aflat că e posibil să vină, totuși, peste noi sfârșitul lumii.
Chiar acesta: titlul superbei dumneavoastră nuvele în care o femeie nu plătește la timp locul în cimitir al bărbatului ei mort, care astfel îl pierde, pentru că în viața de apoi trebuie ca „morții vârstnici să cedeze locul morților tineri”.
E minunată nuvela dumneavoastră în care, aici pe pământ, un bărbat și o femeie se regăsesc după cincisprezece ani pentru a constata cât de mult au îmbătrânit amândoi și a sfârși, bineînțeles, într-o cameră plină cu lumină. Așa ceva doar în cărțile dumneavoastră se întâmplă, nu și în nenorocita de viață adevărată.
Scumpe domnule Kundera, vă scriu din această teribilă izolare, în care ziua de mâine a redevenit ce a fost mereu, dar noi uitasem: doar o posibilitate.
Vă scriu ca să vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați dăruit în toți acești ani: pentru Gluma și pentru Valsul de adio și pentru Insuportabila ușurătate a ființei și pentru Viața e în altă parte.
E vremea când ne facem bilanțurile vieții și sunteți printre puținii care nu vor rămâne înmărmuriți în fața sărăciei acestui bilanț.
De aceea, domnule Kundera, încă o dată și încă o dată și încă o dată, vă mulțumesc.
E minunată nuvela dumneavoastră în care, aici pe pământ, un bărbat și o femeie se regăsesc după cincisprezece ani pentru a constata cât de mult au îmbătrânit amândoi și a sfârși, bineînțeles, într-o cameră plină cu lumină.
